duminică, 6 noiembrie 2011

PERCEPEREA VIOLENŢEI MASS-MEDIA DE CĂTRE PĂRINŢI ŞI PROFESORI.

Părinţii şi profesorii se află cel mai mult în prejma copiilor şi, pentru a afla părerea lor în legătură cu problema violenţei, am efectuat câteva interviuri explorative. Primul lucru ce a putut fi remarcat a fost că foarte mulţi dintre ei îşi puneau pentru prima dată problema existenţei violenţei TV, a efectelor ei şi a posibilităţilor de înlăturare a influenţei nocive pe care o are asupra copiilor. Puşi să definească această latură a violenţei cu care copiii se confruntă zilnic, deşi majoritatea au fost de acord cu faptul că ea există, au mărturisit că se gândesc pentru prima dată la acest lucru şi că le este foarte greu să spună exact ce reprezintă ea. Majoritatea părinţilor au identificat violenţa mass media în principal cu violenţa difuzată la televizor, reprezentată în primul rând de filmele cu arte marţiale sau comando, de acţiune, pornografice, cu scene de război şi de asemenea de emisiunile de ştiri care, căutând senzaţionalul, prezintă realitatea de multe ori deformat, exagerând evenimentele pentru a atrage o audienţă cât mai mare, arătând scene sângeroase cu bătăi, violuri, crime. Aceasta deoarece impactul vizionării unor emisiuni violente este mai mare decât audierea unor emisiuni radio sau citirea unor articole din ziare cu conţinut violent.
Profesorii adaugă la această tipologizare violenţa verbală şi ceea ce s-ar putea numi “violenţă statică”, adică imagini ce agresează ochiul: expunerea unor părţi ale corpului maltratate, sângerânde care creează aversiune şi care au un impact tot atât de mare asupra copiilor ca şi cele de mai sus. Şi părinţii şi profesorii sunt de acord că aceste filme şi emisiuni au o priză foarte mare la copii, deoarece ei nu au încă formată capacitarea de a discerne între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Televiziunea le oferă nişte modele de comportament pe care ei le adoptă foarte uşor, eroii preferaţi fiind cei din categoria luptătorilor justiţiari, care îşi folosesc forţa şi îndemânarea în luptă pentru a-i ajuta pe cei din jur. Ei văd acest tip de comportament răsplătit de recunoştinţa celor din jur şi tind să-l imite, deoarece se aşteaptă ca în acest mod să fie admiraţi de colegi pentru curajul, forţa şi îndemânarea lor.
Pe lângă violenţa mass-media, copiii se confruntă şi cu violenţa prezentă în mediul lor familial, în mediul în care cresc şi în cercul lor de prieteni. Părinţii sunt mult mai subiectivi în aprecierea gradului în care copiii vin în contact cu violenţa, considerând că dacă ei le interzic copiilor anumite filme sau emisiuni şi să se joace cu copiii pe care ei îi consideră “prost-crescuţi”, aceştia nu au de unde să înveţe să se bată şi să vorbească urât. Sunt influenţaţi mai mult de aparenţe decât profesorii, crezând cu tărie că dacă acasă copiii se poartă frumos, la fel vor face şi la şcoală sau la joacă. Se observă o tendinţă de a culpabiliza numai persoane necunoscute şi de a afirma că proprii copii nu se vor comporta niciodată violent, deoarece nu au de unde să înveţe acest lucru (trebuie însă menţionat faptul că o mare parte a copiilor vizionează filme cu prietenii când părinţii – ai lor sau ai prietenilor- nu sunt acasă).
Profesorii sunt mult mai conştienţi de tendinţa de agresivitate a copiilor, poate datorită faptului că aceştia, aflându-se în colectivitate, se manifestă mult mai liber. Ei sunt îngrijoraţi de tendinţa de emancipare a tinerilor care renunţă la lectură sau activităţi şcolare în favoarea distracţiilor, mersului la discotecă sau în baruri. Sunt de părere că acest mediu în care tinerii se învârt nu poate avea decât o influenţă nefastă asupra lor. Ei încep să bea şi să fumeze încă din clasele mici, iar consumul de alcool nu poate avea decât influenţe negative asupra comportamentului lor. Totuşi, ei sunt de acord cu faptul că rolul hotărâtor în educaţia copiilor revine părinţilor şi atenţiei pe care ei o acordă creşterii lor, iar caracterul violent sau nonviolent al acestora depinde de sistemul de valori care le este imprimat de mici. Majoritatea părinţilor şi profesorilor sunt de acord că după 1989, odată cu democratizarea societăţii, cantitatea de violenţă a crescut, pe de o parte, datorită libertăţii greşit înţelese şi a problemelor materiale ale oamenilor, iar pe de altă parte, datorită libertăţii de exprimare liberă a televiziunii care a început să difuzeze programe fără nici un control extern.
Din primul punct de vedere, se poate vorbi de o trecere tot mai accentuată a societăţii spre individualism, egocentrism, în care oamenii sunt preocupaţi doar de bani, nemaiavând timp pentru problemele celor din jur, în cele mai multe cazuri scăzând chiar şi timpul afectat propriilor copii. Totodată apar invidia şi ranchiuna între oameni, care tind să nu mai fie la fel de deschişi ca altădată, iar copiii nu pot rămâne insensibili la aceste schimbări, învăţând şi ei ce înseamnă invidia şi ura.
Din punct de vedere al dezvoltării televiziunii, profesorii sunt îngrijoraţi în primul rând de creşterea timpului afectat de către părinţi vizionării programelor TV, în detrimentul timpului petrecut cu proprii copii, pentru a-i ajuta la lecţii sau a se juca cu ei. Deci copiii sunt tot mai puţin supravegheaţi de către părinţi, acest lucru traducându-se în deteriorarea comportamentului, în scăderea timpului afectat învăţării şi prin urmare prin scăderea nivelului de cultură generală al tinerilor. Dar îi preocupă şi timpul petrecut de copii în faţa televizorului, care după părerea lor este prea îndelungat şi e în majoritate timp pierdut, deoarece vizionarea TV nu poate însemna nici măcar relaxare. Ei nu contestă faptul că televizorul poate fi şi o sursă de cultură, însă într-o măsură infinit mai mică decât lectura de carte sau alte activităţi culturale, activităţi ce pierd tot mai mult teren în faţa televizorului.
Putem considera mai degrabă televiziunea ca o sursă de violenţă, din care atât tinerii cât şi adulţii învaţă să fie agresivi, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de nivelul de cultură şi de sistemul de valori al fiecăruia. Deci, într-o lume ce tinde să devină tot mai violentă, copiii nu pot să rămână neafectaţi de această schimbare, învăţând din jurul lor să se comporte agresiv, violent, atât din punct de vedere verbal cât şi fizic. Şi acest lucru nu se întâmplă neapărat numai din cauza televiziunii. Copiii se confruntă zilnic cu părinţi mult mai puţin răbdători, cu colegi de joacă şi de şcoală mai emancipaţi, mai agresivi, care vorbesc urât, şi atunci, inevitabil, învaţă să se comporte şi ei violent.
Violenţa prezentată în mass-media influenţează copiii într-un mod mai special, oferindu-le modele de comportament pe care ei le adoptă cu foarte mare uşurinţă. Un număr mare de copii încearcă să se identifice cu eroul preferat, care, de cele mai multe ori, are o natură violentă. Depinde de educaţia copiilor dacă ceea ce văd pe ecran se traduce în fapte violente propriu-zise (bătăi, injurii etc.) sau numai în jocuri nevinovate cu tentă violentă. Cu toate acestea, nici părinţii , nici profesorii nu sunt de acord cu faptul că ar trebui interzise unele filme sau emisiuni. Ei cred mai degrabă că părinţilor le revine rolul de a selecta programele pe care copiii urmează să le vizioneze. Şi acest lucru trebuie să se întâmple până la vârsta la care copiii încep să discearnă între bine şi rău (16-18 ani – părerea profesorilor). Deşi, şi acest lucru poate avea un efect negativ: lucrul interzis devine mult mai dorit şi copiii sunt în stare de orice pentru a-şi satisface curiozitatea. Ar trebui de asemenea adoptate nişte legi prin care să se interzică emisiunile violente sau obscene în orele în care de obicei copiii se află în faţa televizorului. Sau cel puţin ar trebui transmise semnale de avertizare înainte de emisiunile ce au un asemenea conţinut, pentru a-i avertiza pe părinţi. O selecţie ar putea fi făcută şi la nivelul reţelelor de televiziune, de către cei care sunt responsabili cu alcătuirea grilei de programe. Ar trebui să nu fie difuzate programele cu un conţinut prea violent decât la ore în care copiii nu au de obicei acces la televizor (noaptea târziu). Majoritatea celor chestionaţi sunt de părere că violenţa, în cel mai bun caz, poate fi ignorată de copii, şi asta numai dacă ei au primit o educaţie corespunzătoare în acest sens. Părinţii trebuie să le explice efectele negative ale violenţei şi faptul că adoptarea unui comportament violent nu conduce către admiraţia colegilor şi a prietenilor. În cel mai rău caz, vizionarea de violenţă conduce către un comportament agresiv, atât verbal cât şi fizic, adoptat la şcoală, acasă, în cercul de prieteni. Copiii nu au încă bine structurat un sistem de valori după care să se ghideze şi astfel nu pot să aleagă între un comportament normal pentru vârsta lor şi unul violent. Ei sunt de cele mai multe ori tentaţi să aleagă comportamentul violent, deoarece li se pare că în acest fel sunt mai interesanţi, şi câştigă mai uşor admiraţia celor din jur.
În concluzie, şi părinţii şi profesorii sunt de părere că într-o societate care devine tot mai violentă şi mai egocentristă şi în care televiziunea ocupă un loc central în preocupările oamenilor, copiii nu mai au de unde să înveţe să fie buni şi generoşi decât dacă au în preajmă părinţi şi profesori preocupaţi de educaţia lor, de felul în care se poartă şi gândesc. Lor le revine importantul rol de a-i învăţa să facă distincţia între ce este bun şi ce este rău, între care este comportamentul ce trebuie adoptat şi care nu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.