Violenţa şcolară şi cetăţenia democratică

1. Drepturile copilului în şcoala democratică
Motto: „La urma urmelor, unde încep drepturile universale? În locuri mici, aproape de casă … Doar dacă aceste drepturi
au un înţeles acolo, ele au un înţeles oriunde. În lipsa acţiunii cetăţenilor interesaţi de a menţine aceste drepturi acolo
unde ei locuiesc, vom aştepta degeaba un progres pe un nivel mai larg. Dar pentru păstrarea acestor drepturi, aceşti
cetăţeni interesaţi au nevoie mai întâi să le cunoască. Progresul pe plan mai larg trebuie să înceapă cu educaţia pentru
drepturile omului în chiar acele locuri mici, aproape de casă.”(Eleanor Roosevelt)
Aşa cum se precizează în Manualul REPERE, de Educaţie pentru Drepturile Omului cu Tineri, realizat
de Consiliul Europei
4
, « nucleul Educaţiei pentru Drepturile Omului îl reprezintă dezvoltarea gândirii
critice şi capacitatea de a rezolva conflicte şi de a acţiona. [...] Drepturile omului se regăsesc în orice
aspect al vieţii noastre. Într-adevăr, violarea drepturilor omului stă la baza aproape oricărei probleme
în lumea de azi: violenţă, sărăcie, globalizare, degradarea mediului, inegalităţile economice,
nerespectarea legilor... ». Introducerea în şcoală a unor activităţi didactice cu această tematică asigură
o bază importantă, atât pentru promovarea unui climat democratic în şcoală, cât şi pentru prevenirea şi gestionarea adecvată a fenomenelor de violenţă.
Definiţia drepturilor omului
Conceptul de „drepturi ale omului” are profunde implicaţii filosofice şi etice, iar acest lucru trebuie
evidenţiat în definirea acestora. În virtutea acestor consideraţii, apreciem că definiţia potrivit căreia
drepturile omului sunt acele drepturi pe care indivizii umani le posedă prin simplul fapt că sunt
indivizi umani exprimă în mod sintetic multiplele aspecte implicate, reprezentând numitorul comun al
unei diversităţi ce ţine atât de evoluţia ideilor şi conceptelor, cât şi de evoluţia istorică şi lupta politică.
Clasificarea drepturilor omului
Cea mai uzitată clasificare a drepturilor omului, atât în literatura de specialitate cât şi în cea didactică,
are în vedere criteriul istoric, drepturile fiind împărţite în trei generaţii:
1- Prima generaţie este cea a drepturilor civile şi politice, care se regăsesc în principalele
documente începând cu secolul XVIII. Exemple de asemenea drepturi sunt dreptul la viaţă, la
libertate, la securitatea persoanei, egalitatea în faţa legii, libertatea de exprimare şi de
conştiinţă, libertatea de asociere, dreptul la vot şi de participare liberă la viaţa politică.
2- A doua generaţie este cea a drepturilor economice, sociale şi culturale, care se afirmă în
urma dezbaterilor pentru adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Din această
categorie fac parte dreptul la muncă, la securitate socială, la educaţie, la asistenţă medicală, la
informaţie, libertatea de participare la viaţa culturală.
3- A treia generaţie este reprezentată de drepturile colective, numite şi drepturi ale
solidarităţii, apărute în ultima parte a secolului XX. Din această categorie fac parte drepturile
popoarelor, drepturile minorităţilor naţionale, dreptul la pace, dreptul la mediu de viaţă
ecologic etc.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Creată la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia), această organizaţie şi-a fixat ca misiune o cooperare
interguvernamentală şi interparlamentară pentru promovarea unor principii şi idealuri comune, cum
sunt pluralismul democratic, protejarea drepturilor omului şi consolidarea statului de drept.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a liberăţtilor sale fundamentale
(cunoscută pe scurt sub denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului) a fost elaborată de
către Consiliul Europei, transpunând principiile enunţate din plan ideatic în cel al realităţii imediate.
Deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat în vigoare în septembrie 1953.
Prin Convenţie se creează practic un mecanism de control internaţional, care se adaugă mecanismelor
naţionale, toate statele membre acceptând competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest
organism de apărare a drepturilor omului la nivel internaţional şi regional are rolul unei instanţe
internaţionale cu caracter subsidiar căilor de atac interne. Mecanismele de control stabilite de
Convenţie şi activate prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au dovedit extrem de
eficace, numeroşi cetăţeni ai statelor europene adresându-se instanţelor europene şi beneficiind de
soluţii reparatorii în diferite cazuri de încălcări ale unor drepturi.
Convenţia Drepturilor Copilului
De o atenţie deosebită din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite s-au bucurat şi drepturile copilului: în
1946 se crea deja UNICEF-ul, organizaţie subordonată O.N.U., având drept obiectiv acela de a se
îngriji de situaţia copiilor din întreaga lume, de respectarea drepturilor lor şi de îmbunătăţirea
condiţiilor lor de viaţă şi de educaţie. Pe lângă activitatea prodigioasă desfăşurată în diversele părţi ale
lumii, UNICEF-ul a avut iniţiativa unei Declaraţii a Drepturilor Copilului, adoptată în cele din urmă
la 20 noimebrie 1959, şi care conţine 10 principii menite să asigure fiecărui copil „o copilărie fericită
şi să se bucure, spre binele său şi spre binele societăţii, de drepturile şi libertăţile enunţate aici”
20
. Cele
zece principii rezumă principalele drepturi ale copilului, sub forma unor recomandări generale,
adresate părinţilor şi organizaţiior statale.
În Covenţie sunt stabilite în primul rând principiile pe care trebuie să se bazeze tratamentul copiilor în
cadrul familiei sau al societăţii. Primul dintre ele este cel al nediscriminării: de aceste drepturi
beneficiază toţi copiii şi tinerii (până la vârsta de 18 ani), statele obligându-se să le asigure inclusiv
pentru copiii aparţinând grupurilor minoritare sau indigene, precum şi copiilor refugiaţi. Al doilea
principiu important este cel al primatului intereselor copilului. Astfel, articolul 3 precizează: „În toate
deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, de
către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului
trebuie să fie luate în considerare cu prioritate”
21
.
Diferitele drepturi, fie că este vorba de drepturi civile, economice, sociale sau culturale, sunt analizate
în contextul lor familial sau social, punându-se accentul pe aspectele specifice protecţiei copilului.
Spre exemplu, referitor la dreptul la viaţă, se prevede că pedeapsa capitală şi închisoarea pe viaţă nu
vor fi aplicate persoanelor care nu au împlinit 18 ani (art. 37). De asemenea, copiii beneficiază de o
protecţie specială în scopul prevenirii abuzurilor fizice şi mentale, a abandonului şi neglijenţei (art.
19), a exploatării economice (art. 32), a consumului de stupefiante (art. 33) sau a exploatării sexuale
(art. 34).
Pentru copii se prevede în mod special dreptul la nume şi cetăţenie (art. 7), precum şi dreptul la o
familie (art. 8-10), specificându-se şi cazurile speciale în care părinţii sunt despărţiţi, refugiaţi, în
detenţie sau în imposibilitatea de a avea grigă de copii.
Convenţia mai prevede obligaţia statelor de a asigura copiilor condiţii pentru a se bucura de cea mai
bună stare de sănătate posibilă (art. 24) şi de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială armonioasă (art. 27). Obligaţii suplimentare revin statelor pentru
protejarea copiilor handicapaţi (art. 23) sau a copiilor implicaţi în conflicte armate (art. 38).
O atenţie deosebită este acordată dreptului la educaţie (art. 28-29), fiind prevăzute obligaţiile statului
în a asigura un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit, precum şi egalitatea de şanse în accesul la
forme secundare şi superioare de educaţie. În plus, sunt definite obiectivele pe care educaţia trebuie să
le urmărească (art. 29), printre care: dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi aptitudinilor
mentale şi fizice ale copilului, cultivarea respectului pentru drepturile omului, educarea copilului în
spiritul respectului faţă de părinţi, faţă de identitatea sa culturală şi faţă de valorile naţionale, educarea
în spiritul respectului faţă de mediul natural, pregătirea copilului pentru viaţa într-o societate liberă,
într-un spirit de pace şi înţelegere.
Principiile Educaţiei pentru Drepturile Copilului
1. Pornind de la realitate – Învăţarea trebuie să se bazeze pe nevoile, interesele, experienţele şi
problemele elevilor.
2. Activitatea – Învăţarea trebuie să fie activă – prin combinarea activităţilor individuale şi în grup.
3. Comunicare orizontală – Învăţarea se realizează prin dialog, oamenii exprimându-şi gândurile,
sentimentele şi emoţiile într-un mediu de respect reciproc.
4. Dezvoltarea abilităţilor critice – Trebuie dezvoltată capacitatea elevilor de a analiza în mod critic
şi de a evalua idei, oameni şi acţiuni la modul serios.
5. Promovarea dezvoltării şi exprimării sentimentelor – Elevii îşi pot însuşi valori numai dacă
metodologiile educaţionale ţin cont de sentimentele lor.
6. Promovarea participării – Cea mai bună modalitate de a învăţa este să participi, să te consulţi şi să
te implici în luarea deciziilor.
7. Integrarea – Învăţarea are eficienţă maximă în cazul în care capul, corpul şi inima sunt integrate în
procesul de învăţare