Elevul violent

Consideraţii generale
Pentru a contura personalitatea elevului violent trebuie să luăm în consideraţie o serie de factori:
factori individuali, sociofamiliali, şcolari, de context social. În acestîă parte a unităţii de lectură ne
vom concentra asupra factorilor individuali, ceilalţi urmând a fi trataţi în secţiunile următoare ale
acestui ghid.
La nivel individual, factorii care afectează potenţialul de violenţă al elevilor, determinându-le
comportamente violente, includ caracteristici biologice, genetice, psihologice şi sociale. Manifestările
violente pot apărea încă din copilărie, la vârste mici, fiind influenţate în diferite grade de mediul
familial, de grupul de apartenenţă sau de alţi factori de natură socială şi culturală.
• Caracteristici biologice şi genetice ale elevului cu potenţial de violenţă
Conform unor studii recente în acest domeniu, copiii care au suferit diverse tipuri de influenţe sau
traume, fie în perioada uterină, fie în momentul naşterii, pot avea particularităţi neurologice cu
potenţial ridicat de violenţă. Complicaţiile la naştere, ca şi istoria genetică a părinţilor, se dovedesc a fi
factori predictivi pentru comportamentul deviant ulterior al unui individ, clasându-l în categoria
victimelor genetice şi, oarecum, eludându-l de responsabilitatea individuală. Cercetări recente propun
din ce în ce mai mult existenţa unei vulnerabilităţi genetice care se asociază cu violenţa copiilor,
tinerilor sau adulţilor. După opinia specialiştilor, aproximativ 5% dintre şcolari prezintă tulburări
comportamentale de origină genetică. Ele sunt dificil de diagnosticat, mai ales pentru că aceşti copii
fac adesea ceea ce fac şi ceilalţi.
Ce ştim
despre
ADHD?
La o privire mai atentă, despre aceşti copii care prezintă tulburări
comportamentale reunite sub numele de ADHD (tulburare cu deficit de atenţie,
hiperactivitate/impulsivitate) se poate spune cu siguranţă că:
• Simptomele se observă privind în urmă cu cel puţin 6 luni;
• Simptomele îi diferenţiază pe aceşti copii în mod sensibil faţă de colegii lor;
• Unele simptome apar înainte de vârsta şcolară;
• Simptomele se manifestă atât şa şcoală, cât şi acasă;
• Simptomele afectează atât performanţa şcolară, cât şi întreaga funcţionare
psihică a copilului, deci şi comportamentul lor social.
Cum pot profesorii/educatorii să constate că un copil/adolescent suferă de ADHD? Specialiştii fac o
distincţie între simptome ale inatenţiei şi simptome ale hiperactivităţii/impulsivităţii, deşi în cele mai
multe cazuri aceste simptome sunt asociate, manifestându-se împreună.
Simptomele inatenţeiei se manifestă prin faptul că aceşti copii:
• Nu izbutesc să dea atenţie detaliilor şi fac greşeli la teme şi în alte activităţi;
• Par să nu asculte când li se spune ceva;
• Au dificultăţi în menţinerea atenţiei la teme şi la joacă;
• Nu urmăresc instrucţiunile sau nu fac temele cum trebuie, dar nu pentru că
este opozant sau nu înţelege conţinutul celor spuse;
• Au dificultăţi de organizare a ceea ce urmează să facă (nu pot să-şi planifice
sarcinile),
• Evită, le displace sau resping angajarea în sarcini care le cer efort mental
susţinut (la teme);
• Pierd lucruri necesare la şcoală sa la alte activităţi (jucării, creioane, cărţi,
accesorii vestimentare);
• Sunt cu uşurinţă distraşi de stimuli exteriori;
• Sunt uituci, uită lucruri
Simptomele hiperactivităţii/impulsivităţii se manifestă astfel:
• Nu stau locului;
• Pleacă, se scoală de pe scaun, când se aşteaptă ca el să rămână pe loc;
• Fug, se mişcă excesiv, se caţără, au mişcări neadecvate situaţiei, exprimă o
nelinişte;
• Au dificultăţi de a se angaja liniştit în activităţi extraşcolare;
• Par adesea că sunt „traşi de un motor”;
• Vorbesc excesiv de mult;
• Răspund neîntrebaţi sau nu aşteaptă să se termine întrebarea care li se pune;
• Nu aşteaptă să le vină rîndul;
• Întrerup pe alţii sau intră în vorbă/acţiune când nu este cazul.
Specialiştii diagnostichează trei tipuri de ADHD:
• copii/tineri la care predomină simptomele inatenţiei (6 din cele 9);
• copii/tineri la care predomină simptomele de hiperactivitate/impulsivitate (6 din cele 9);
• copii/tineri la care simptomele se combină, majoritatea făcând parte din această categorie.
Este important să urmărim cu atenţie elevii, deşi adesea este dificil să distingem între un elev
neastâmpărat, incomod în timpul lecţiilor, şi unul care, într-adevăr, prezintă simptome de ADHD.
Copiii cu ADHD devin adolescenţi, iar aceştia în proporţie de 70% au probleme privind
impulsivitatea, lipsa controlului de sine, rezolvarea de probleme, luarea deciziei şi lipsei de atenţie.
La 27
fete, diagnosticarea ADHD este mai dificilă şi nu poate fi făcută decît atunci când performanţa şcolară
este slabă, se manifestă cronic fără a exista suspiciunea unui deficit de intelect.
Preadolescenţii şi adolescenţii cu ADHD au dificultăţi în relaţiile lor cu şcoala, părinţii, dar manifestă
şi anxietate, depresie şi o apreciere de sine nefavorabilă. Impulsivitatea, neliniştea şi starea de agitaţie
motrică se manifestă în toate domeniile vieţii lor. Este demn de menţionat că există uneori şi o
asociere între ADHD şi creativitate, considerându-se că unii copii cu ADHD au devenit ca adulţi
persoane creative, a căror performanţe deosebite au căpătat recunoaştere socială.
Caracteristici psihologice
Literatura de specialitate menţionează o serie de atribute ale elevului cu comportament violent, cum
sunt: nivel scăzut de self-esteem; nevoia de dominaţie şi control; forţa fizică; valorizarea agresivităţii
în rezolvarea conflictelor; mecanisme specifice de coping; empatie scăzută; impact social ridicat, dar
neacceptat; abilitare socială.
Trăsături
individuale
atribuite
elevilor violenţi
Iată ce trăsături individuale li se atribuie elevilor violenţi:
- prezintă probleme de comunicare;
- au toleranţă scăzută la frustrare;
- resimt dificultăţi de adaptare la disciplina şcolară;
- au o imagine de sine negativă;
- prezintă instabilitate emoţională;
- instabilitate motrică;
- dificultăţi de concentrare;
- tulburări psihice grave.
Studiul nostru cu privire la violenţa în şcoală a demonstrat că trăsăturile de personalitate (structura
personalităţii) şi apartenenţa elevului la una dintre categoriile de sex reprezintă factori de risc ai
violenţei:
• trăsăturile de personalitate: agresivitatea/impulsivitatea; lipsa sau insuficienta dezvoltare a
mecanismelor de autocontrol; motivaţia centrată pe preferinţă pentru violenţă; particularităţi ale
sistemului de valori; self-esteem şi exprimarea eu-lui; tendinţa către comportament adictiv;
empatia;
• istoria personală (experienţa victimizării).
În analiza trăsăturilor de personalitate şi a influenţelor acestora asupra comportamentului copiilor şi
tinerilor, cele mai frecvente variabilele luate în considerare sunt tendinţele temperamentale şi
structurile de personalitate. Ar fi foarte simplu, însă, să credem că o trăsătură de personalitate este
răspunzătoare solitar de comportamentul violent. Deşi nimeni nu se naşte criminal, susţine Lawrence
E.Cohen, genele predispun anumiţi indivizi la criminalitate, iar criminalitatea se manifestă când
predispoziţiile individuale interacţionează cu circumstanţele sociale favorabile sau cu climatul incitant.
Controverse există însă, mai ales, în grupul cercetătorilor înclinaţi să favorizeze explicaţiile de natură
socio-culturală.
• Impulsivitatea şi lipsa de control
Conceptul central care defineşte orice individ violent, indiferent de vârstă, este impulsivitatea. Ea
complică întreaga viaţă relaţională a individului, predispunându-l către gestionarea violentă a
conflictelor şi către preferinţa spre forme de violenţă fizică imediată şi urgenţa trecerii la act.
Impulsivitatea este concepută ca: (i) schimbare a acţiunii fără a prevedea sau conştientiza, (ii)
comportament lipsit de gândire adecvată, (iii) tendinţă de a acţiona fără anticipare, aşa cum se
întâmplă în mod normal, fiind compusă din sub-trăsături ca: asumarea riscului, lipsa abilităţii de a
planifica acţiuni şi schimbarea mentală rapidă.
Despre
impulsivitate
Pentru o bună definire impulsivităţii sunt necesare trei elemente, care
caracterizează în ultimă instanţă individul impulsiv:
• Un simţ diminuat privind la consecinţele negative ale comportamentului
adoptat;
• Reacţii rapide şi neplanificate la stimuli care preced înţelegerea situaţiei
(procesarea incompletă a informaţiei);
• Incapacitatea de a lua în considerare consecinţele pe termen lung
• (Moeller et all)
La acestea, autorii adaugă perspectiva socială asupra impulsivităţii –
învăţarea socială – în care impulsivitatea este un comportament învăţat.
Copilul impulsiv învaţă din familie să reacţioneze imediat pentru a obţine
ceea ce îşi doreşte
Conform literaturii de specialitate, impulsivitatea şi lipsa autocontrolului caracterizează mai ales sexul
masculin. Identitatea masculină se construieşte în jurul ideii de dominaţie şi forţă fizică. Semnificanţii
masculinităţii se referă la „imaginile dominante ale portretului bărbatului ideal ca fiind competitiv,
puternic, agresiv în contact cu alţii şi bun companion”. Rezultatele referitoare la şcolile de la noi, arată
că băieţii violenţi răspund în mod diferit faţă de fete la întrebările din chestionar care indică importanţa
violenţei fizice, strategiile de tip impulsiv fiind mult mai asociate băieţilor, decât fetelor.
Ce îi place unui elev
violent? Ce valorizează
el pentru sine?
• Să se bată, „că doar nu e fraier”;
• Să pară dur, să producă celorlalţi frică;
• Să fie şef, să aibă putere asupra colegilor şi să fie ascultat;
• Să şocheze;
• Să fie admirat;
• Să umble/să-şi petreacă timpul în grup (cu „gaşca mea”).
Aşa numita criză a adolescenţei se referă, pe de o parte, la negarea de către preadolescent şi adolescent
a identităţii sale de copil – de care se desparte cu dificultate – şi, pe de altă parte, la revendicarea unei
noi identităţi care să-l includă în lumea adulţilor. Această tranziţie, considerată de adulţi ca fiind
uneori violentă, dar aproape totdeauna grăbită, complică relaţiile între părinţi şi copii şi, la nivel
general, între adulţi şi copii. Este lesne de înţeles faptul că nevoia de putere şi prestigiu corelează
puternic cu refuzul anonimatului şi cu dorinţa de a se diferenţia de colegi prin autoafirmare agresivă.
Pentru elevii violenţi, distanţa între furie şi comportament violent este foarte scurtă şi rapidă.
Capacitatea lor de a considera medierea ca alternativă în gestionarea conflictelor este mult mai redusă29
sau chiar respinsă, ei cautând să creeze situaţii conflictuale pentru a putea reacţiona violent. Aşteptarea
sau amânarea este frustrantă. Ei sunt percepuţi ca indisciplinaţi, scandalagii, cu nevoie acută de
singularizare, conflictuali, inadaptaţi la şcoală şi la regulile ei. Sunt copiii-problemă, elevii dificili, de
care se plâng toţi profesorii:
Elevii violenţi preferă grupul mic, în care ei se simt solidari prin împărtăşirea aceloraşi valori şi prin
satisfacţia pe care o au. În grup ei se simt liberi, se definesc conform standardelor personale, fără ai fi
respinşi sau criticaţi.dată de exprimarea eu-lui în condiţii de grup.