1. Drepturile copilului în şcoala democratică
Motto: „La urma urmelor, unde încep drepturile universale? În locuri mici, aproape de casă … Doar dacă aceste drepturi
au un înţeles acolo, ele au un înţeles oriunde. În lipsa acţiunii cetăţenilor interesaţi de a menţine aceste drepturi acolo
unde ei locuiesc, vom aştepta degeaba un progres pe un nivel mai larg. Dar pentru păstrarea acestor drepturi, aceşti
cetăţeni interesaţi au nevoie mai întâi să le cunoască. Progresul pe plan mai larg trebuie să înceapă cu educaţia pentru
drepturile omului în chiar acele locuri mici, aproape de casă.”(Eleanor Roosevelt)
Aşa cum se precizează în Manualul REPERE, de Educaţie pentru Drepturile Omului cu Tineri, realizat
de Consiliul Europei
4
, « nucleul Educaţiei pentru Drepturile Omului îl reprezintă dezvoltarea gândirii
critice şi capacitatea de a rezolva conflicte şi de a acţiona. [...] Drepturile omului se regăsesc în orice
aspect al vieţii noastre. Într-adevăr, violarea drepturilor omului stă la baza aproape oricărei probleme
în lumea de azi: violenţă, sărăcie, globalizare, degradarea mediului, inegalităţile economice,
nerespectarea legilor... ». Introducerea în şcoală a unor activităţi didactice cu această tematică asigură
o bază importantă, atât pentru promovarea unui climat democratic în şcoală, cât şi pentru prevenirea şi gestionarea adecvată a fenomenelor de violenţă.
Definiţia drepturilor omului
Conceptul de „drepturi ale omului” are profunde implicaţii filosofice şi etice, iar acest lucru trebuie
evidenţiat în definirea acestora. În virtutea acestor consideraţii, apreciem că definiţia potrivit căreia
drepturile omului sunt acele drepturi pe care indivizii umani le posedă prin simplul fapt că sunt
indivizi umani exprimă în mod sintetic multiplele aspecte implicate, reprezentând numitorul comun al
unei diversităţi ce ţine atât de evoluţia ideilor şi conceptelor, cât şi de evoluţia istorică şi lupta politică.
Clasificarea drepturilor omului
Cea mai uzitată clasificare a drepturilor omului, atât în literatura de specialitate cât şi în cea didactică,
are în vedere criteriul istoric, drepturile fiind împărţite în trei generaţii:
1- Prima generaţie este cea a drepturilor civile şi politice, care se regăsesc în principalele
documente începând cu secolul XVIII. Exemple de asemenea drepturi sunt dreptul la viaţă, la
libertate, la securitatea persoanei, egalitatea în faţa legii, libertatea de exprimare şi de
conştiinţă, libertatea de asociere, dreptul la vot şi de participare liberă la viaţa politică.
2- A doua generaţie este cea a drepturilor economice, sociale şi culturale, care se afirmă în
urma dezbaterilor pentru adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Din această
categorie fac parte dreptul la muncă, la securitate socială, la educaţie, la asistenţă medicală, la
informaţie, libertatea de participare la viaţa culturală.
3- A treia generaţie este reprezentată de drepturile colective, numite şi drepturi ale
solidarităţii, apărute în ultima parte a secolului XX. Din această categorie fac parte drepturile
popoarelor, drepturile minorităţilor naţionale, dreptul la pace, dreptul la mediu de viaţă
ecologic etc.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Creată la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia), această organizaţie şi-a fixat ca misiune o cooperare
interguvernamentală şi interparlamentară pentru promovarea unor principii şi idealuri comune, cum
sunt pluralismul democratic, protejarea drepturilor omului şi consolidarea statului de drept.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a liberăţtilor sale fundamentale
(cunoscută pe scurt sub denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului) a fost elaborată de
către Consiliul Europei, transpunând principiile enunţate din plan ideatic în cel al realităţii imediate.
Deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat în vigoare în septembrie 1953.
Prin Convenţie se creează practic un mecanism de control internaţional, care se adaugă mecanismelor
naţionale, toate statele membre acceptând competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest
organism de apărare a drepturilor omului la nivel internaţional şi regional are rolul unei instanţe
internaţionale cu caracter subsidiar căilor de atac interne. Mecanismele de control stabilite de
Convenţie şi activate prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au dovedit extrem de
eficace, numeroşi cetăţeni ai statelor europene adresându-se instanţelor europene şi beneficiind de
soluţii reparatorii în diferite cazuri de încălcări ale unor drepturi.
Convenţia Drepturilor Copilului
De o atenţie deosebită din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite s-au bucurat şi drepturile copilului: în
1946 se crea deja UNICEF-ul, organizaţie subordonată O.N.U., având drept obiectiv acela de a se
îngriji de situaţia copiilor din întreaga lume, de respectarea drepturilor lor şi de îmbunătăţirea
condiţiilor lor de viaţă şi de educaţie. Pe lângă activitatea prodigioasă desfăşurată în diversele părţi ale
lumii, UNICEF-ul a avut iniţiativa unei Declaraţii a Drepturilor Copilului, adoptată în cele din urmă
la 20 noimebrie 1959, şi care conţine 10 principii menite să asigure fiecărui copil „o copilărie fericită
şi să se bucure, spre binele său şi spre binele societăţii, de drepturile şi libertăţile enunţate aici”
20
. Cele
zece principii rezumă principalele drepturi ale copilului, sub forma unor recomandări generale,
adresate părinţilor şi organizaţiior statale.
În Covenţie sunt stabilite în primul rând principiile pe care trebuie să se bazeze tratamentul copiilor în
cadrul familiei sau al societăţii. Primul dintre ele este cel al nediscriminării: de aceste drepturi
beneficiază toţi copiii şi tinerii (până la vârsta de 18 ani), statele obligându-se să le asigure inclusiv
pentru copiii aparţinând grupurilor minoritare sau indigene, precum şi copiilor refugiaţi. Al doilea
principiu important este cel al primatului intereselor copilului. Astfel, articolul 3 precizează: „În toate
deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, de
către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului
trebuie să fie luate în considerare cu prioritate”
21
.
Diferitele drepturi, fie că este vorba de drepturi civile, economice, sociale sau culturale, sunt analizate
în contextul lor familial sau social, punându-se accentul pe aspectele specifice protecţiei copilului.
Spre exemplu, referitor la dreptul la viaţă, se prevede că pedeapsa capitală şi închisoarea pe viaţă nu
vor fi aplicate persoanelor care nu au împlinit 18 ani (art. 37). De asemenea, copiii beneficiază de o
protecţie specială în scopul prevenirii abuzurilor fizice şi mentale, a abandonului şi neglijenţei (art.
19), a exploatării economice (art. 32), a consumului de stupefiante (art. 33) sau a exploatării sexuale
(art. 34).
Pentru copii se prevede în mod special dreptul la nume şi cetăţenie (art. 7), precum şi dreptul la o
familie (art. 8-10), specificându-se şi cazurile speciale în care părinţii sunt despărţiţi, refugiaţi, în
detenţie sau în imposibilitatea de a avea grigă de copii.
Convenţia mai prevede obligaţia statelor de a asigura copiilor condiţii pentru a se bucura de cea mai
bună stare de sănătate posibilă (art. 24) şi de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială armonioasă (art. 27). Obligaţii suplimentare revin statelor pentru
protejarea copiilor handicapaţi (art. 23) sau a copiilor implicaţi în conflicte armate (art. 38).
O atenţie deosebită este acordată dreptului la educaţie (art. 28-29), fiind prevăzute obligaţiile statului
în a asigura un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit, precum şi egalitatea de şanse în accesul la
forme secundare şi superioare de educaţie. În plus, sunt definite obiectivele pe care educaţia trebuie să
le urmărească (art. 29), printre care: dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi aptitudinilor
mentale şi fizice ale copilului, cultivarea respectului pentru drepturile omului, educarea copilului în
spiritul respectului faţă de părinţi, faţă de identitatea sa culturală şi faţă de valorile naţionale, educarea
în spiritul respectului faţă de mediul natural, pregătirea copilului pentru viaţa într-o societate liberă,
într-un spirit de pace şi înţelegere.
Principiile Educaţiei pentru Drepturile Copilului
1. Pornind de la realitate – Învăţarea trebuie să se bazeze pe nevoile, interesele, experienţele şi
problemele elevilor.
2. Activitatea – Învăţarea trebuie să fie activă – prin combinarea activităţilor individuale şi în grup.
3. Comunicare orizontală – Învăţarea se realizează prin dialog, oamenii exprimându-şi gândurile,
sentimentele şi emoţiile într-un mediu de respect reciproc.
4. Dezvoltarea abilităţilor critice – Trebuie dezvoltată capacitatea elevilor de a analiza în mod critic
şi de a evalua idei, oameni şi acţiuni la modul serios.
5. Promovarea dezvoltării şi exprimării sentimentelor – Elevii îşi pot însuşi valori numai dacă
metodologiile educaţionale ţin cont de sentimentele lor.
6. Promovarea participării – Cea mai bună modalitate de a învăţa este să participi, să te consulţi şi să
te implici în luarea deciziilor.
7. Integrarea – Învăţarea are eficienţă maximă în cazul în care capul, corpul şi inima sunt integrate în
procesul de învăţare
duminică, 6 noiembrie 2011
Posibile ipostaze ale elevului violent
Profilul elevului violent: ipostaze posibile
Profil nr. 1. Eşti al nimănui!
Neglijat de părinţi care nu-şi asumă rolul, este preluat de bunică, are o soră mai mare căsătorită: Am plecat de la
părinţi pentru că nu mă mai înţelegeam cu ei. Acum nu am nici o treabă cu părinţii. Nu ne ajutăm cu nimic.
Părinţi nu comunică, au destine diferite; mama plecată în străinătate (Spania, Italia).
Influenţat mult de anturaj, prieteni, care-i transmit valori pe care el le preia; se înţelege bine cu ei: Mă simt bine
cu prietenii din cartier, vreau să fiu respectat pentru ceea ce sunt.
Experienţa violenţei în familie ca mod de relaţionare (violenţa învăţată).
Indisciplinat, lipsa unui proiect educaţional în familie.
Sistemul de valori: la nivel de afirmaţii – contradictoriu, incoerent; la nivel comportamental coerent – violenţa
fizică declarată ca mod de relaţionare unic (doar o strategie: bătaia); Trebuie să-ţi faci dreptate singur, Trebuie
să ceri să ţi se facă dreptate şi Trebuie să încerci să-l lămureşti pe celălalt, nu să-l loveşti. – la toate aceste
afirmaţii se răspunde pozitiv: Am sânge rece şi sunt stăpân pe mine chiar în situaţii neprevăzute şi periculoase
şi Nu mă pot abţine de a-i răni pe ceilalţi – la ambele se răspunde pozitiv.
Ne-empatic: lipsa de înţelegere a celuilalt, centrat doar pe sine.
Fericit, mulţumit, dar relativ nesigur: Mă bucur de viaţă mai mult decât majoritatea copiilor şi Sunt mulţumit
de felul în care se desfăşoară viaţa mea – la prima afirmaţie se răspunde cu ”adevărat”, la cea de a doua cu
„întrucâtva adevărat”.
Impulsiv, lipsa controlului de sine.
Auto-etichete pentru reparaţie narcisistă: mândria de a fi rău – Eu sunt un pic mai dement... adică mai zvăpăiat;
plăcerea de a şoca – Sunt rapper şi ţin să arăt corespunzător, să ies în evidenţă.
Răzbunător: Mă răzbun! Tot cade el [qlt elev] în plasă.
Profil nr. 2: Descurcă-te cum poţi în viaţă!
Părinţi care nu valorizează şcoala; care nu au întreţinut nici o relaţie cu şcoala, cu cadrele didactice; nici elevul
nu o valorizează.
Părinţi violenţi (tată – alcoolic, de obicei şomer sau pensionat pe caz de boală, mamă – casnică, uneori
alcoolică sau prostituată).
Frica de autorităţi determină stereotipii de dezirabilitate socială: afirmaţii corecte, dar comportament necorelat
acestor afirmaţii.
Victimizat de profesori.
Critic faţă de profesori (iau bani, nu au interes pentru elevi): Erau examenele alea de trecere de la profesională
la liceu. În fiecare an s-a făcut aşa, s-au dat bani, s-a rezolvat. Şi atunci s-au dus reporteri de ăştia incognito,
l-au prins că lua bani. Cred că de atunci mulţi profesori au prins ură mai mare pe noi... Normal, la televizor au
zis că i-au dat afară, dar până la urmă am văzut că s-a rezolvat şi că sunt în continuare profesorii noştri.
Violenţă cotidiană manifestată în orice interacţiune socială (violenţa ca exerciţiu cotidian): Înjură, strică
mobilierul, loveşte copiii sau chiar agresează fetele în mod indecent.
Plăcerea de a fi diferit, de a impresiona pe ceilalţi: Să fiu admirat de ceilalţi, să impresionez pe alţii, să spună
ce băiat bun sunt.
Ne-empatic.
Se descurcă, face bani: din vânzări de obiecte furate; ilegal, pe Internet ; vinde fier vechi etc.
Profil nr. 3: Fie ce-o fi!
Neglijat de părinţi.
Resemnat, foarte sărac, solitar. În ce priveşte viitorul este resemnat: Aşa şi aşa. Numai Dumnezeu ştie; Nu are
prieteni băieţi şi nici nu-şi doreşte. Pleacă la şcoală cu stomacul gol.
Violent pentru autoapărare: Nu pot să stau să mă bată.
Sentimentul de victimă. Îşi arogă rolul de victimă, îşi schimbă tonalitatea vocii, ritmul devine mai lent,
urmărind, în acelaşi timp, foarte atent, reacţia interlocutorului.
Carenţă afectivă parentală.
Profil nr. 4: Viaţa este o junglă. În viaţă îţi ajută tare mult dacă ştii să te baţi.
Părinţi – model de violenţă, violenţa – necesară reuşitei în viaţă: .. .profesorul de fizică, a vrut să dea în mine în
timpul unei ore. M-a înjurat, m-a astea... L-am sunat pe tata şi a venit şi l-a bătut, dă-l în morţii mă-si!; ...noi
fusesem la bar şi s-a luat de mine, că o să cheme poliţia, că de ce nu recunosc. Atunci l-am chemat pe tata... În
prima zi când am venit în şcoala asta, a trimis tata câţiva prieteni de-ai lui care au vorbit cu şmecherii din
şcoală şi nimeni nu a îndrăznit să se mai ia de mine.
Critic la adresa profesorilor: Nu prea au autoritate, mai ales că majoritatea sunt tineri. Nu ştiu dacă au
experienţă. Şi ăştia care sunt mai vechi... se rezumă la bani. Poţi să nu te duci la şcoală că dacă ai bani nu sunt
probleme. Eu, anul trecut, nu cred că am fost zece zile la şcoală în întregime. Bine, că mă duceam la şcoală,
dar nu intram la ore. Dar nu pun note pe drept. Eu zic că nu prea ai şanse să găseşti la noi profesori care să nu
fi primit bani. Se jucau doi colegi de-ai mei cu telefoanele şi ea [profesoara] a zis că eu. Şi m-a luat de urechi...
şi eu nu suport. M-am enervat rău, am ţipat la ea, am scuipat-o, i-am luat catalogul şi l-am aruncat pe geam...
a venit soră-mea să-i sponsorizeze, să se liniştească, pentru că d-na profesoară a dorit să se ducă la Ministerul
Învăţământului să nu mă mai primească, să mă dea afară... până la urmă m-am împăcat eu cu ea, am trecut, nu
am fost decât o dată la orele ei, dar am trecut! Şi cu 7, nu aşa!
Auto-etichetă – excentric: Am prieteni peste tot în Bucureşti, mă ştie lumea. Îmi place să fiu şef şi să am mulţi
bani, Îmi plac jocurile de noroc, să şochez pe alţii, să încerc mereu lucruri noi.
Neglijat de părinţi: Tata nu prea ajungea pe acasă, nu prea au treabă cu mine să mă-njure, să mă umilească.
Răzbunător: Tot îl bat până la urmă.
Impulsiv, lipsă de control de sine, sare la bătaie: Consider că sunt o persoană care se aprinde foarte uşor, cred
că e o trăsătură de familie. Îmi sare ţandăra repede. Mai arunc câteodată şi cu obiectele când mă enervez, am
spart televizorul odată.
Gustul riscului, consumă alcool, îşi bate joc de profesori:Cum a fost anul trecut şi cu profesorul de biologie, de
mă ştie tot liceul. Zice, auzi, Badea, dacă vrei să te trec să-mi aduci o sticlă de 40 de grade. Bine, domnu’
profesor… eu am luat o sticlă goală de votcă, am umplut-o cu apă, am luat timbru’ de la ţigări, l-am lipit de dop cu scotch şi m-am dus să-i duc sticla, m-a trecut. Bravo Badea, dar după două zile mă căuta prin şcoală.
Acordă virilităţii semnificaţie doar prin adoptarea violenţei fizice: Pe mine mă ştie tot Militari-ul. Dacă cineva
mă jigneşte îi răspund, nu ştiu însă cum aş reacţiona dacă ar râde cineva de mine pentru că nu îndrăzneşte
cineva să facă lucrul ăsta. Sunt multe cazuri în care trebuie să recurg la violenţă ca să-mi rezolv anumite
probleme. Puterea asupra altora este foarte importantă.
Şcoala este devalorizată: Şcoala nu îmi oferă o şansă pentru o slujbă bună în viitor, ci mi se pare mai mult o
pierdere de timp. Şcoala nu mă ajută să mă descurc în viaţă.. .învăţ şi multe lucruri nefolositoare.
Modelul patern şi autoritatea tatălui. Imitarea modelului patern. Relaţia tată-fiu este de dominare paternă prin
forţa fizică şi prin folosirea violenţei: În afară de tata, nu respect regulile... Dacă îmi zice tata că în seara asta
nu ies nicăieri pot să gândesc eu că greşeşte, că nu comentez. Când am conflicte nu prea mă obosesc să încerc
să discut, să lămuresc sau să conving pentru că nu am cu cine, mă chinui degeaba şi tot acolo ajung, tot îl bat
până la urmă. Trebuie să-ţi faci singur dreptate, nu să stai să suni la poliţie sau la mai ştiu eu cine. Eu în
general îl sun pe tata sau pe prieteni mai buni şi nu am probleme.
Preferinţa pentru violenţă: Mai tot timpul ne batem; îmi plac mult filmele cu bătăi şi jocurile pe computer cu
războaie.
Profil nr. 1. Eşti al nimănui!
Neglijat de părinţi care nu-şi asumă rolul, este preluat de bunică, are o soră mai mare căsătorită: Am plecat de la
părinţi pentru că nu mă mai înţelegeam cu ei. Acum nu am nici o treabă cu părinţii. Nu ne ajutăm cu nimic.
Părinţi nu comunică, au destine diferite; mama plecată în străinătate (Spania, Italia).
Influenţat mult de anturaj, prieteni, care-i transmit valori pe care el le preia; se înţelege bine cu ei: Mă simt bine
cu prietenii din cartier, vreau să fiu respectat pentru ceea ce sunt.
Experienţa violenţei în familie ca mod de relaţionare (violenţa învăţată).
Indisciplinat, lipsa unui proiect educaţional în familie.
Sistemul de valori: la nivel de afirmaţii – contradictoriu, incoerent; la nivel comportamental coerent – violenţa
fizică declarată ca mod de relaţionare unic (doar o strategie: bătaia); Trebuie să-ţi faci dreptate singur, Trebuie
să ceri să ţi se facă dreptate şi Trebuie să încerci să-l lămureşti pe celălalt, nu să-l loveşti. – la toate aceste
afirmaţii se răspunde pozitiv: Am sânge rece şi sunt stăpân pe mine chiar în situaţii neprevăzute şi periculoase
şi Nu mă pot abţine de a-i răni pe ceilalţi – la ambele se răspunde pozitiv.
Ne-empatic: lipsa de înţelegere a celuilalt, centrat doar pe sine.
Fericit, mulţumit, dar relativ nesigur: Mă bucur de viaţă mai mult decât majoritatea copiilor şi Sunt mulţumit
de felul în care se desfăşoară viaţa mea – la prima afirmaţie se răspunde cu ”adevărat”, la cea de a doua cu
„întrucâtva adevărat”.
Impulsiv, lipsa controlului de sine.
Auto-etichete pentru reparaţie narcisistă: mândria de a fi rău – Eu sunt un pic mai dement... adică mai zvăpăiat;
plăcerea de a şoca – Sunt rapper şi ţin să arăt corespunzător, să ies în evidenţă.
Răzbunător: Mă răzbun! Tot cade el [qlt elev] în plasă.
Profil nr. 2: Descurcă-te cum poţi în viaţă!
Părinţi care nu valorizează şcoala; care nu au întreţinut nici o relaţie cu şcoala, cu cadrele didactice; nici elevul
nu o valorizează.
Părinţi violenţi (tată – alcoolic, de obicei şomer sau pensionat pe caz de boală, mamă – casnică, uneori
alcoolică sau prostituată).
Frica de autorităţi determină stereotipii de dezirabilitate socială: afirmaţii corecte, dar comportament necorelat
acestor afirmaţii.
Victimizat de profesori.
Critic faţă de profesori (iau bani, nu au interes pentru elevi): Erau examenele alea de trecere de la profesională
la liceu. În fiecare an s-a făcut aşa, s-au dat bani, s-a rezolvat. Şi atunci s-au dus reporteri de ăştia incognito,
l-au prins că lua bani. Cred că de atunci mulţi profesori au prins ură mai mare pe noi... Normal, la televizor au
zis că i-au dat afară, dar până la urmă am văzut că s-a rezolvat şi că sunt în continuare profesorii noştri.
Violenţă cotidiană manifestată în orice interacţiune socială (violenţa ca exerciţiu cotidian): Înjură, strică
mobilierul, loveşte copiii sau chiar agresează fetele în mod indecent.
Plăcerea de a fi diferit, de a impresiona pe ceilalţi: Să fiu admirat de ceilalţi, să impresionez pe alţii, să spună
ce băiat bun sunt.
Ne-empatic.
Se descurcă, face bani: din vânzări de obiecte furate; ilegal, pe Internet ; vinde fier vechi etc.
Profil nr. 3: Fie ce-o fi!
Neglijat de părinţi.
Resemnat, foarte sărac, solitar. În ce priveşte viitorul este resemnat: Aşa şi aşa. Numai Dumnezeu ştie; Nu are
prieteni băieţi şi nici nu-şi doreşte. Pleacă la şcoală cu stomacul gol.
Violent pentru autoapărare: Nu pot să stau să mă bată.
Sentimentul de victimă. Îşi arogă rolul de victimă, îşi schimbă tonalitatea vocii, ritmul devine mai lent,
urmărind, în acelaşi timp, foarte atent, reacţia interlocutorului.
Carenţă afectivă parentală.
Profil nr. 4: Viaţa este o junglă. În viaţă îţi ajută tare mult dacă ştii să te baţi.
Părinţi – model de violenţă, violenţa – necesară reuşitei în viaţă: .. .profesorul de fizică, a vrut să dea în mine în
timpul unei ore. M-a înjurat, m-a astea... L-am sunat pe tata şi a venit şi l-a bătut, dă-l în morţii mă-si!; ...noi
fusesem la bar şi s-a luat de mine, că o să cheme poliţia, că de ce nu recunosc. Atunci l-am chemat pe tata... În
prima zi când am venit în şcoala asta, a trimis tata câţiva prieteni de-ai lui care au vorbit cu şmecherii din
şcoală şi nimeni nu a îndrăznit să se mai ia de mine.
Critic la adresa profesorilor: Nu prea au autoritate, mai ales că majoritatea sunt tineri. Nu ştiu dacă au
experienţă. Şi ăştia care sunt mai vechi... se rezumă la bani. Poţi să nu te duci la şcoală că dacă ai bani nu sunt
probleme. Eu, anul trecut, nu cred că am fost zece zile la şcoală în întregime. Bine, că mă duceam la şcoală,
dar nu intram la ore. Dar nu pun note pe drept. Eu zic că nu prea ai şanse să găseşti la noi profesori care să nu
fi primit bani. Se jucau doi colegi de-ai mei cu telefoanele şi ea [profesoara] a zis că eu. Şi m-a luat de urechi...
şi eu nu suport. M-am enervat rău, am ţipat la ea, am scuipat-o, i-am luat catalogul şi l-am aruncat pe geam...
a venit soră-mea să-i sponsorizeze, să se liniştească, pentru că d-na profesoară a dorit să se ducă la Ministerul
Învăţământului să nu mă mai primească, să mă dea afară... până la urmă m-am împăcat eu cu ea, am trecut, nu
am fost decât o dată la orele ei, dar am trecut! Şi cu 7, nu aşa!
Auto-etichetă – excentric: Am prieteni peste tot în Bucureşti, mă ştie lumea. Îmi place să fiu şef şi să am mulţi
bani, Îmi plac jocurile de noroc, să şochez pe alţii, să încerc mereu lucruri noi.
Neglijat de părinţi: Tata nu prea ajungea pe acasă, nu prea au treabă cu mine să mă-njure, să mă umilească.
Răzbunător: Tot îl bat până la urmă.
Impulsiv, lipsă de control de sine, sare la bătaie: Consider că sunt o persoană care se aprinde foarte uşor, cred
că e o trăsătură de familie. Îmi sare ţandăra repede. Mai arunc câteodată şi cu obiectele când mă enervez, am
spart televizorul odată.
Gustul riscului, consumă alcool, îşi bate joc de profesori:Cum a fost anul trecut şi cu profesorul de biologie, de
mă ştie tot liceul. Zice, auzi, Badea, dacă vrei să te trec să-mi aduci o sticlă de 40 de grade. Bine, domnu’
profesor… eu am luat o sticlă goală de votcă, am umplut-o cu apă, am luat timbru’ de la ţigări, l-am lipit de dop cu scotch şi m-am dus să-i duc sticla, m-a trecut. Bravo Badea, dar după două zile mă căuta prin şcoală.
Acordă virilităţii semnificaţie doar prin adoptarea violenţei fizice: Pe mine mă ştie tot Militari-ul. Dacă cineva
mă jigneşte îi răspund, nu ştiu însă cum aş reacţiona dacă ar râde cineva de mine pentru că nu îndrăzneşte
cineva să facă lucrul ăsta. Sunt multe cazuri în care trebuie să recurg la violenţă ca să-mi rezolv anumite
probleme. Puterea asupra altora este foarte importantă.
Şcoala este devalorizată: Şcoala nu îmi oferă o şansă pentru o slujbă bună în viitor, ci mi se pare mai mult o
pierdere de timp. Şcoala nu mă ajută să mă descurc în viaţă.. .învăţ şi multe lucruri nefolositoare.
Modelul patern şi autoritatea tatălui. Imitarea modelului patern. Relaţia tată-fiu este de dominare paternă prin
forţa fizică şi prin folosirea violenţei: În afară de tata, nu respect regulile... Dacă îmi zice tata că în seara asta
nu ies nicăieri pot să gândesc eu că greşeşte, că nu comentez. Când am conflicte nu prea mă obosesc să încerc
să discut, să lămuresc sau să conving pentru că nu am cu cine, mă chinui degeaba şi tot acolo ajung, tot îl bat
până la urmă. Trebuie să-ţi faci singur dreptate, nu să stai să suni la poliţie sau la mai ştiu eu cine. Eu în
general îl sun pe tata sau pe prieteni mai buni şi nu am probleme.
Preferinţa pentru violenţă: Mai tot timpul ne batem; îmi plac mult filmele cu bătăi şi jocurile pe computer cu
războaie.
Elevul violent
Consideraţii generale
Pentru a contura personalitatea elevului violent trebuie să luăm în consideraţie o serie de factori:
factori individuali, sociofamiliali, şcolari, de context social. În acestîă parte a unităţii de lectură ne
vom concentra asupra factorilor individuali, ceilalţi urmând a fi trataţi în secţiunile următoare ale
acestui ghid.
La nivel individual, factorii care afectează potenţialul de violenţă al elevilor, determinându-le
comportamente violente, includ caracteristici biologice, genetice, psihologice şi sociale. Manifestările
violente pot apărea încă din copilărie, la vârste mici, fiind influenţate în diferite grade de mediul
familial, de grupul de apartenenţă sau de alţi factori de natură socială şi culturală.
• Caracteristici biologice şi genetice ale elevului cu potenţial de violenţă
Conform unor studii recente în acest domeniu, copiii care au suferit diverse tipuri de influenţe sau
traume, fie în perioada uterină, fie în momentul naşterii, pot avea particularităţi neurologice cu
potenţial ridicat de violenţă. Complicaţiile la naştere, ca şi istoria genetică a părinţilor, se dovedesc a fi
factori predictivi pentru comportamentul deviant ulterior al unui individ, clasându-l în categoria
victimelor genetice şi, oarecum, eludându-l de responsabilitatea individuală. Cercetări recente propun
din ce în ce mai mult existenţa unei vulnerabilităţi genetice care se asociază cu violenţa copiilor,
tinerilor sau adulţilor. După opinia specialiştilor, aproximativ 5% dintre şcolari prezintă tulburări
comportamentale de origină genetică. Ele sunt dificil de diagnosticat, mai ales pentru că aceşti copii
fac adesea ceea ce fac şi ceilalţi.
Ce ştim
despre
ADHD?
La o privire mai atentă, despre aceşti copii care prezintă tulburări
comportamentale reunite sub numele de ADHD (tulburare cu deficit de atenţie,
hiperactivitate/impulsivitate) se poate spune cu siguranţă că:
• Simptomele se observă privind în urmă cu cel puţin 6 luni;
• Simptomele îi diferenţiază pe aceşti copii în mod sensibil faţă de colegii lor;
• Unele simptome apar înainte de vârsta şcolară;
• Simptomele se manifestă atât şa şcoală, cât şi acasă;
• Simptomele afectează atât performanţa şcolară, cât şi întreaga funcţionare
psihică a copilului, deci şi comportamentul lor social.
Cum pot profesorii/educatorii să constate că un copil/adolescent suferă de ADHD? Specialiştii fac o
distincţie între simptome ale inatenţiei şi simptome ale hiperactivităţii/impulsivităţii, deşi în cele mai
multe cazuri aceste simptome sunt asociate, manifestându-se împreună.
Simptomele inatenţeiei se manifestă prin faptul că aceşti copii:
• Nu izbutesc să dea atenţie detaliilor şi fac greşeli la teme şi în alte activităţi;
• Par să nu asculte când li se spune ceva;
• Au dificultăţi în menţinerea atenţiei la teme şi la joacă;
• Nu urmăresc instrucţiunile sau nu fac temele cum trebuie, dar nu pentru că
este opozant sau nu înţelege conţinutul celor spuse;
• Au dificultăţi de organizare a ceea ce urmează să facă (nu pot să-şi planifice
sarcinile),
• Evită, le displace sau resping angajarea în sarcini care le cer efort mental
susţinut (la teme);
• Pierd lucruri necesare la şcoală sa la alte activităţi (jucării, creioane, cărţi,
accesorii vestimentare);
• Sunt cu uşurinţă distraşi de stimuli exteriori;
• Sunt uituci, uită lucruri
Simptomele hiperactivităţii/impulsivităţii se manifestă astfel:
• Nu stau locului;
• Pleacă, se scoală de pe scaun, când se aşteaptă ca el să rămână pe loc;
• Fug, se mişcă excesiv, se caţără, au mişcări neadecvate situaţiei, exprimă o
nelinişte;
• Au dificultăţi de a se angaja liniştit în activităţi extraşcolare;
• Par adesea că sunt „traşi de un motor”;
• Vorbesc excesiv de mult;
• Răspund neîntrebaţi sau nu aşteaptă să se termine întrebarea care li se pune;
• Nu aşteaptă să le vină rîndul;
• Întrerup pe alţii sau intră în vorbă/acţiune când nu este cazul.
Specialiştii diagnostichează trei tipuri de ADHD:
• copii/tineri la care predomină simptomele inatenţiei (6 din cele 9);
• copii/tineri la care predomină simptomele de hiperactivitate/impulsivitate (6 din cele 9);
• copii/tineri la care simptomele se combină, majoritatea făcând parte din această categorie.
Este important să urmărim cu atenţie elevii, deşi adesea este dificil să distingem între un elev
neastâmpărat, incomod în timpul lecţiilor, şi unul care, într-adevăr, prezintă simptome de ADHD.
Copiii cu ADHD devin adolescenţi, iar aceştia în proporţie de 70% au probleme privind
impulsivitatea, lipsa controlului de sine, rezolvarea de probleme, luarea deciziei şi lipsei de atenţie.
La 27
fete, diagnosticarea ADHD este mai dificilă şi nu poate fi făcută decît atunci când performanţa şcolară
este slabă, se manifestă cronic fără a exista suspiciunea unui deficit de intelect.
Preadolescenţii şi adolescenţii cu ADHD au dificultăţi în relaţiile lor cu şcoala, părinţii, dar manifestă
şi anxietate, depresie şi o apreciere de sine nefavorabilă. Impulsivitatea, neliniştea şi starea de agitaţie
motrică se manifestă în toate domeniile vieţii lor. Este demn de menţionat că există uneori şi o
asociere între ADHD şi creativitate, considerându-se că unii copii cu ADHD au devenit ca adulţi
persoane creative, a căror performanţe deosebite au căpătat recunoaştere socială.
Caracteristici psihologice
Literatura de specialitate menţionează o serie de atribute ale elevului cu comportament violent, cum
sunt: nivel scăzut de self-esteem; nevoia de dominaţie şi control; forţa fizică; valorizarea agresivităţii
în rezolvarea conflictelor; mecanisme specifice de coping; empatie scăzută; impact social ridicat, dar
neacceptat; abilitare socială.
Trăsături
individuale
atribuite
elevilor violenţi
Iată ce trăsături individuale li se atribuie elevilor violenţi:
- prezintă probleme de comunicare;
- au toleranţă scăzută la frustrare;
- resimt dificultăţi de adaptare la disciplina şcolară;
- au o imagine de sine negativă;
- prezintă instabilitate emoţională;
- instabilitate motrică;
- dificultăţi de concentrare;
- tulburări psihice grave.
Studiul nostru cu privire la violenţa în şcoală a demonstrat că trăsăturile de personalitate (structura
personalităţii) şi apartenenţa elevului la una dintre categoriile de sex reprezintă factori de risc ai
violenţei:
• trăsăturile de personalitate: agresivitatea/impulsivitatea; lipsa sau insuficienta dezvoltare a
mecanismelor de autocontrol; motivaţia centrată pe preferinţă pentru violenţă; particularităţi ale
sistemului de valori; self-esteem şi exprimarea eu-lui; tendinţa către comportament adictiv;
empatia;
• istoria personală (experienţa victimizării).
În analiza trăsăturilor de personalitate şi a influenţelor acestora asupra comportamentului copiilor şi
tinerilor, cele mai frecvente variabilele luate în considerare sunt tendinţele temperamentale şi
structurile de personalitate. Ar fi foarte simplu, însă, să credem că o trăsătură de personalitate este
răspunzătoare solitar de comportamentul violent. Deşi nimeni nu se naşte criminal, susţine Lawrence
E.Cohen, genele predispun anumiţi indivizi la criminalitate, iar criminalitatea se manifestă când
predispoziţiile individuale interacţionează cu circumstanţele sociale favorabile sau cu climatul incitant.
Controverse există însă, mai ales, în grupul cercetătorilor înclinaţi să favorizeze explicaţiile de natură
socio-culturală.
• Impulsivitatea şi lipsa de control
Conceptul central care defineşte orice individ violent, indiferent de vârstă, este impulsivitatea. Ea
complică întreaga viaţă relaţională a individului, predispunându-l către gestionarea violentă a
conflictelor şi către preferinţa spre forme de violenţă fizică imediată şi urgenţa trecerii la act.
Impulsivitatea este concepută ca: (i) schimbare a acţiunii fără a prevedea sau conştientiza, (ii)
comportament lipsit de gândire adecvată, (iii) tendinţă de a acţiona fără anticipare, aşa cum se
întâmplă în mod normal, fiind compusă din sub-trăsături ca: asumarea riscului, lipsa abilităţii de a
planifica acţiuni şi schimbarea mentală rapidă.
Despre
impulsivitate
Pentru o bună definire impulsivităţii sunt necesare trei elemente, care
caracterizează în ultimă instanţă individul impulsiv:
• Un simţ diminuat privind la consecinţele negative ale comportamentului
adoptat;
• Reacţii rapide şi neplanificate la stimuli care preced înţelegerea situaţiei
(procesarea incompletă a informaţiei);
• Incapacitatea de a lua în considerare consecinţele pe termen lung
• (Moeller et all)
La acestea, autorii adaugă perspectiva socială asupra impulsivităţii –
învăţarea socială – în care impulsivitatea este un comportament învăţat.
Copilul impulsiv învaţă din familie să reacţioneze imediat pentru a obţine
ceea ce îşi doreşte
Conform literaturii de specialitate, impulsivitatea şi lipsa autocontrolului caracterizează mai ales sexul
masculin. Identitatea masculină se construieşte în jurul ideii de dominaţie şi forţă fizică. Semnificanţii
masculinităţii se referă la „imaginile dominante ale portretului bărbatului ideal ca fiind competitiv,
puternic, agresiv în contact cu alţii şi bun companion”. Rezultatele referitoare la şcolile de la noi, arată
că băieţii violenţi răspund în mod diferit faţă de fete la întrebările din chestionar care indică importanţa
violenţei fizice, strategiile de tip impulsiv fiind mult mai asociate băieţilor, decât fetelor.
Ce îi place unui elev
violent? Ce valorizează
el pentru sine?
• Să se bată, „că doar nu e fraier”;
• Să pară dur, să producă celorlalţi frică;
• Să fie şef, să aibă putere asupra colegilor şi să fie ascultat;
• Să şocheze;
• Să fie admirat;
• Să umble/să-şi petreacă timpul în grup (cu „gaşca mea”).
Aşa numita criză a adolescenţei se referă, pe de o parte, la negarea de către preadolescent şi adolescent
a identităţii sale de copil – de care se desparte cu dificultate – şi, pe de altă parte, la revendicarea unei
noi identităţi care să-l includă în lumea adulţilor. Această tranziţie, considerată de adulţi ca fiind
uneori violentă, dar aproape totdeauna grăbită, complică relaţiile între părinţi şi copii şi, la nivel
general, între adulţi şi copii. Este lesne de înţeles faptul că nevoia de putere şi prestigiu corelează
puternic cu refuzul anonimatului şi cu dorinţa de a se diferenţia de colegi prin autoafirmare agresivă.
Pentru elevii violenţi, distanţa între furie şi comportament violent este foarte scurtă şi rapidă.
Capacitatea lor de a considera medierea ca alternativă în gestionarea conflictelor este mult mai redusă29
sau chiar respinsă, ei cautând să creeze situaţii conflictuale pentru a putea reacţiona violent. Aşteptarea
sau amânarea este frustrantă. Ei sunt percepuţi ca indisciplinaţi, scandalagii, cu nevoie acută de
singularizare, conflictuali, inadaptaţi la şcoală şi la regulile ei. Sunt copiii-problemă, elevii dificili, de
care se plâng toţi profesorii:
Elevii violenţi preferă grupul mic, în care ei se simt solidari prin împărtăşirea aceloraşi valori şi prin
satisfacţia pe care o au. În grup ei se simt liberi, se definesc conform standardelor personale, fără ai fi
respinşi sau criticaţi.dată de exprimarea eu-lui în condiţii de grup.
Pentru a contura personalitatea elevului violent trebuie să luăm în consideraţie o serie de factori:
factori individuali, sociofamiliali, şcolari, de context social. În acestîă parte a unităţii de lectură ne
vom concentra asupra factorilor individuali, ceilalţi urmând a fi trataţi în secţiunile următoare ale
acestui ghid.
La nivel individual, factorii care afectează potenţialul de violenţă al elevilor, determinându-le
comportamente violente, includ caracteristici biologice, genetice, psihologice şi sociale. Manifestările
violente pot apărea încă din copilărie, la vârste mici, fiind influenţate în diferite grade de mediul
familial, de grupul de apartenenţă sau de alţi factori de natură socială şi culturală.
• Caracteristici biologice şi genetice ale elevului cu potenţial de violenţă
Conform unor studii recente în acest domeniu, copiii care au suferit diverse tipuri de influenţe sau
traume, fie în perioada uterină, fie în momentul naşterii, pot avea particularităţi neurologice cu
potenţial ridicat de violenţă. Complicaţiile la naştere, ca şi istoria genetică a părinţilor, se dovedesc a fi
factori predictivi pentru comportamentul deviant ulterior al unui individ, clasându-l în categoria
victimelor genetice şi, oarecum, eludându-l de responsabilitatea individuală. Cercetări recente propun
din ce în ce mai mult existenţa unei vulnerabilităţi genetice care se asociază cu violenţa copiilor,
tinerilor sau adulţilor. După opinia specialiştilor, aproximativ 5% dintre şcolari prezintă tulburări
comportamentale de origină genetică. Ele sunt dificil de diagnosticat, mai ales pentru că aceşti copii
fac adesea ceea ce fac şi ceilalţi.
Ce ştim
despre
ADHD?
La o privire mai atentă, despre aceşti copii care prezintă tulburări
comportamentale reunite sub numele de ADHD (tulburare cu deficit de atenţie,
hiperactivitate/impulsivitate) se poate spune cu siguranţă că:
• Simptomele se observă privind în urmă cu cel puţin 6 luni;
• Simptomele îi diferenţiază pe aceşti copii în mod sensibil faţă de colegii lor;
• Unele simptome apar înainte de vârsta şcolară;
• Simptomele se manifestă atât şa şcoală, cât şi acasă;
• Simptomele afectează atât performanţa şcolară, cât şi întreaga funcţionare
psihică a copilului, deci şi comportamentul lor social.
Cum pot profesorii/educatorii să constate că un copil/adolescent suferă de ADHD? Specialiştii fac o
distincţie între simptome ale inatenţiei şi simptome ale hiperactivităţii/impulsivităţii, deşi în cele mai
multe cazuri aceste simptome sunt asociate, manifestându-se împreună.
Simptomele inatenţeiei se manifestă prin faptul că aceşti copii:
• Nu izbutesc să dea atenţie detaliilor şi fac greşeli la teme şi în alte activităţi;
• Par să nu asculte când li se spune ceva;
• Au dificultăţi în menţinerea atenţiei la teme şi la joacă;
• Nu urmăresc instrucţiunile sau nu fac temele cum trebuie, dar nu pentru că
este opozant sau nu înţelege conţinutul celor spuse;
• Au dificultăţi de organizare a ceea ce urmează să facă (nu pot să-şi planifice
sarcinile),
• Evită, le displace sau resping angajarea în sarcini care le cer efort mental
susţinut (la teme);
• Pierd lucruri necesare la şcoală sa la alte activităţi (jucării, creioane, cărţi,
accesorii vestimentare);
• Sunt cu uşurinţă distraşi de stimuli exteriori;
• Sunt uituci, uită lucruri
Simptomele hiperactivităţii/impulsivităţii se manifestă astfel:
• Nu stau locului;
• Pleacă, se scoală de pe scaun, când se aşteaptă ca el să rămână pe loc;
• Fug, se mişcă excesiv, se caţără, au mişcări neadecvate situaţiei, exprimă o
nelinişte;
• Au dificultăţi de a se angaja liniştit în activităţi extraşcolare;
• Par adesea că sunt „traşi de un motor”;
• Vorbesc excesiv de mult;
• Răspund neîntrebaţi sau nu aşteaptă să se termine întrebarea care li se pune;
• Nu aşteaptă să le vină rîndul;
• Întrerup pe alţii sau intră în vorbă/acţiune când nu este cazul.
Specialiştii diagnostichează trei tipuri de ADHD:
• copii/tineri la care predomină simptomele inatenţiei (6 din cele 9);
• copii/tineri la care predomină simptomele de hiperactivitate/impulsivitate (6 din cele 9);
• copii/tineri la care simptomele se combină, majoritatea făcând parte din această categorie.
Este important să urmărim cu atenţie elevii, deşi adesea este dificil să distingem între un elev
neastâmpărat, incomod în timpul lecţiilor, şi unul care, într-adevăr, prezintă simptome de ADHD.
Copiii cu ADHD devin adolescenţi, iar aceştia în proporţie de 70% au probleme privind
impulsivitatea, lipsa controlului de sine, rezolvarea de probleme, luarea deciziei şi lipsei de atenţie.
La 27
fete, diagnosticarea ADHD este mai dificilă şi nu poate fi făcută decît atunci când performanţa şcolară
este slabă, se manifestă cronic fără a exista suspiciunea unui deficit de intelect.
Preadolescenţii şi adolescenţii cu ADHD au dificultăţi în relaţiile lor cu şcoala, părinţii, dar manifestă
şi anxietate, depresie şi o apreciere de sine nefavorabilă. Impulsivitatea, neliniştea şi starea de agitaţie
motrică se manifestă în toate domeniile vieţii lor. Este demn de menţionat că există uneori şi o
asociere între ADHD şi creativitate, considerându-se că unii copii cu ADHD au devenit ca adulţi
persoane creative, a căror performanţe deosebite au căpătat recunoaştere socială.
Caracteristici psihologice
Literatura de specialitate menţionează o serie de atribute ale elevului cu comportament violent, cum
sunt: nivel scăzut de self-esteem; nevoia de dominaţie şi control; forţa fizică; valorizarea agresivităţii
în rezolvarea conflictelor; mecanisme specifice de coping; empatie scăzută; impact social ridicat, dar
neacceptat; abilitare socială.
Trăsături
individuale
atribuite
elevilor violenţi
Iată ce trăsături individuale li se atribuie elevilor violenţi:
- prezintă probleme de comunicare;
- au toleranţă scăzută la frustrare;
- resimt dificultăţi de adaptare la disciplina şcolară;
- au o imagine de sine negativă;
- prezintă instabilitate emoţională;
- instabilitate motrică;
- dificultăţi de concentrare;
- tulburări psihice grave.
Studiul nostru cu privire la violenţa în şcoală a demonstrat că trăsăturile de personalitate (structura
personalităţii) şi apartenenţa elevului la una dintre categoriile de sex reprezintă factori de risc ai
violenţei:
• trăsăturile de personalitate: agresivitatea/impulsivitatea; lipsa sau insuficienta dezvoltare a
mecanismelor de autocontrol; motivaţia centrată pe preferinţă pentru violenţă; particularităţi ale
sistemului de valori; self-esteem şi exprimarea eu-lui; tendinţa către comportament adictiv;
empatia;
• istoria personală (experienţa victimizării).
În analiza trăsăturilor de personalitate şi a influenţelor acestora asupra comportamentului copiilor şi
tinerilor, cele mai frecvente variabilele luate în considerare sunt tendinţele temperamentale şi
structurile de personalitate. Ar fi foarte simplu, însă, să credem că o trăsătură de personalitate este
răspunzătoare solitar de comportamentul violent. Deşi nimeni nu se naşte criminal, susţine Lawrence
E.Cohen, genele predispun anumiţi indivizi la criminalitate, iar criminalitatea se manifestă când
predispoziţiile individuale interacţionează cu circumstanţele sociale favorabile sau cu climatul incitant.
Controverse există însă, mai ales, în grupul cercetătorilor înclinaţi să favorizeze explicaţiile de natură
socio-culturală.
• Impulsivitatea şi lipsa de control
Conceptul central care defineşte orice individ violent, indiferent de vârstă, este impulsivitatea. Ea
complică întreaga viaţă relaţională a individului, predispunându-l către gestionarea violentă a
conflictelor şi către preferinţa spre forme de violenţă fizică imediată şi urgenţa trecerii la act.
Impulsivitatea este concepută ca: (i) schimbare a acţiunii fără a prevedea sau conştientiza, (ii)
comportament lipsit de gândire adecvată, (iii) tendinţă de a acţiona fără anticipare, aşa cum se
întâmplă în mod normal, fiind compusă din sub-trăsături ca: asumarea riscului, lipsa abilităţii de a
planifica acţiuni şi schimbarea mentală rapidă.
Despre
impulsivitate
Pentru o bună definire impulsivităţii sunt necesare trei elemente, care
caracterizează în ultimă instanţă individul impulsiv:
• Un simţ diminuat privind la consecinţele negative ale comportamentului
adoptat;
• Reacţii rapide şi neplanificate la stimuli care preced înţelegerea situaţiei
(procesarea incompletă a informaţiei);
• Incapacitatea de a lua în considerare consecinţele pe termen lung
• (Moeller et all)
La acestea, autorii adaugă perspectiva socială asupra impulsivităţii –
învăţarea socială – în care impulsivitatea este un comportament învăţat.
Copilul impulsiv învaţă din familie să reacţioneze imediat pentru a obţine
ceea ce îşi doreşte
Conform literaturii de specialitate, impulsivitatea şi lipsa autocontrolului caracterizează mai ales sexul
masculin. Identitatea masculină se construieşte în jurul ideii de dominaţie şi forţă fizică. Semnificanţii
masculinităţii se referă la „imaginile dominante ale portretului bărbatului ideal ca fiind competitiv,
puternic, agresiv în contact cu alţii şi bun companion”. Rezultatele referitoare la şcolile de la noi, arată
că băieţii violenţi răspund în mod diferit faţă de fete la întrebările din chestionar care indică importanţa
violenţei fizice, strategiile de tip impulsiv fiind mult mai asociate băieţilor, decât fetelor.
Ce îi place unui elev
violent? Ce valorizează
el pentru sine?
• Să se bată, „că doar nu e fraier”;
• Să pară dur, să producă celorlalţi frică;
• Să fie şef, să aibă putere asupra colegilor şi să fie ascultat;
• Să şocheze;
• Să fie admirat;
• Să umble/să-şi petreacă timpul în grup (cu „gaşca mea”).
Aşa numita criză a adolescenţei se referă, pe de o parte, la negarea de către preadolescent şi adolescent
a identităţii sale de copil – de care se desparte cu dificultate – şi, pe de altă parte, la revendicarea unei
noi identităţi care să-l includă în lumea adulţilor. Această tranziţie, considerată de adulţi ca fiind
uneori violentă, dar aproape totdeauna grăbită, complică relaţiile între părinţi şi copii şi, la nivel
general, între adulţi şi copii. Este lesne de înţeles faptul că nevoia de putere şi prestigiu corelează
puternic cu refuzul anonimatului şi cu dorinţa de a se diferenţia de colegi prin autoafirmare agresivă.
Pentru elevii violenţi, distanţa între furie şi comportament violent este foarte scurtă şi rapidă.
Capacitatea lor de a considera medierea ca alternativă în gestionarea conflictelor este mult mai redusă29
sau chiar respinsă, ei cautând să creeze situaţii conflictuale pentru a putea reacţiona violent. Aşteptarea
sau amânarea este frustrantă. Ei sunt percepuţi ca indisciplinaţi, scandalagii, cu nevoie acută de
singularizare, conflictuali, inadaptaţi la şcoală şi la regulile ei. Sunt copiii-problemă, elevii dificili, de
care se plâng toţi profesorii:
Elevii violenţi preferă grupul mic, în care ei se simt solidari prin împărtăşirea aceloraşi valori şi prin
satisfacţia pe care o au. În grup ei se simt liberi, se definesc conform standardelor personale, fără ai fi
respinşi sau criticaţi.dată de exprimarea eu-lui în condiţii de grup.
Care sunt situaţiile pe care elevii le resimt ca surse de tensiune în clasă?
Care sunt situaţiile pe care elevii le resimt ca surse de tensiune în clasă?
O abordare de tip preventiv asupra violenţei în şcoală presupune identificarea şi monitorizarea
permanentă a posibileleor surse de tensiune în mediul şcolar. Pentru a identifica în ce măsură există
astfel de tensiuni în raport cu comportamentul profesorilor, putem avea în vedere o serie de surse
posibile. În cele ce urmează, prezentăm cîteva dintre acestea. Lista nu este exhaustivă, după cum puteţi
constata că unele surse nu sunt relevante pentru situaţia şcolii dumneavoastră.
Surse de tensiune
în clasă
- Agresiunea fizică a profesorilor faţă de elevi
- Agresiunea non-verbală
- Lipsa de transparenţă în evaluarea elevilor
- Utilizarea notei ca sancţiune a unor comportamente neadecvate ale
elevilor
- Atitudini discriminative şi marginalizarea unora dintre elevi în
activitatea la clasă
- Modul neatractiv şi nonparticipativ de a organiza învăţarea
- Lipsa de încurajare a iniţiativelor personale ale elevilor în învăţare
- Încurajarea competiţiei între elevi şi mai puţin a comunicării şi
cooperării;
- Inducerea sentimentului de eşec, prin supraaglomerarea sarcinilor de
învăţare şi neacordare de sprijin individualizat din partea profesorilor
- Atitudinea de control a învăţării şi nu de sprijin şi facilitare
- Distanţa în comunicarea cu elevii
În continuare vom descrie câteva ipostaze ale surselor de tensiune induse de comportamentul
profesorilor aşa cum au reieşit din cercetarea noastră, încercând să argumentăm importanţa acestora şi
să oferim câteva sugestii de identificare, monitorizare, prevenire sau ameliorare.
Asa ca meditati!!
Capitolul VII, art. 84
(3) Personalul din învăţământ trebuie să aibă o ţinută morală demnă, în concordanţă cu valorile educaţionale pe
care le transmite elevilor, o vestimentaţie decentă şi un comportament responsabil.
(4) Personalul din învăţământ are obligaţia să sesizeze, la nevoie, instituţiile publice de asistenţă
socială/educaţională specializată, Direcţia de protecţie a copilului, în legătură cu aspecte care afectează
demnitatea, integritatea fizică şi psihică a elevului/copilului.
(5) Personalul din învăţământ trebuie să dovedească respect şi consideraţie în relaţiile cu elevii,
părinţii/reprezentanţii legali ai acestora.
(6) Personalului din învăţământ îi este interzis să desfăşoare acţiuni de natură să afecteze imaginea publică a
elevului, viaţa intimă, privată şi familială a acestuia.
(7) Personalului din învăţământ îi este interzisă aplicarea de pedepse corporale, precum şi agresarea verbală sau
fizică a elevilor şi/sau a colegilor.
(8) Se interzice personalului didactic să condiţioneze evaluarea elevilor sau calitatea prestaţiei didactice la clasă
de obţinerea oricărui tip de avantaje, de la elevi sau de la părinţii/aparţinătorii/reprezentanţii legali ai acestora.
Astfel de practici, dovedite, se sancţionează cu excluderea din învăţământ.
O abordare de tip preventiv asupra violenţei în şcoală presupune identificarea şi monitorizarea
permanentă a posibileleor surse de tensiune în mediul şcolar. Pentru a identifica în ce măsură există
astfel de tensiuni în raport cu comportamentul profesorilor, putem avea în vedere o serie de surse
posibile. În cele ce urmează, prezentăm cîteva dintre acestea. Lista nu este exhaustivă, după cum puteţi
constata că unele surse nu sunt relevante pentru situaţia şcolii dumneavoastră.
Surse de tensiune
în clasă
- Agresiunea fizică a profesorilor faţă de elevi
- Agresiunea non-verbală
- Lipsa de transparenţă în evaluarea elevilor
- Utilizarea notei ca sancţiune a unor comportamente neadecvate ale
elevilor
- Atitudini discriminative şi marginalizarea unora dintre elevi în
activitatea la clasă
- Modul neatractiv şi nonparticipativ de a organiza învăţarea
- Lipsa de încurajare a iniţiativelor personale ale elevilor în învăţare
- Încurajarea competiţiei între elevi şi mai puţin a comunicării şi
cooperării;
- Inducerea sentimentului de eşec, prin supraaglomerarea sarcinilor de
învăţare şi neacordare de sprijin individualizat din partea profesorilor
- Atitudinea de control a învăţării şi nu de sprijin şi facilitare
- Distanţa în comunicarea cu elevii
În continuare vom descrie câteva ipostaze ale surselor de tensiune induse de comportamentul
profesorilor aşa cum au reieşit din cercetarea noastră, încercând să argumentăm importanţa acestora şi
să oferim câteva sugestii de identificare, monitorizare, prevenire sau ameliorare.
Asa ca meditati!!
Capitolul VII, art. 84
(3) Personalul din învăţământ trebuie să aibă o ţinută morală demnă, în concordanţă cu valorile educaţionale pe
care le transmite elevilor, o vestimentaţie decentă şi un comportament responsabil.
(4) Personalul din învăţământ are obligaţia să sesizeze, la nevoie, instituţiile publice de asistenţă
socială/educaţională specializată, Direcţia de protecţie a copilului, în legătură cu aspecte care afectează
demnitatea, integritatea fizică şi psihică a elevului/copilului.
(5) Personalul din învăţământ trebuie să dovedească respect şi consideraţie în relaţiile cu elevii,
părinţii/reprezentanţii legali ai acestora.
(6) Personalului din învăţământ îi este interzis să desfăşoare acţiuni de natură să afecteze imaginea publică a
elevului, viaţa intimă, privată şi familială a acestuia.
(7) Personalului din învăţământ îi este interzisă aplicarea de pedepse corporale, precum şi agresarea verbală sau
fizică a elevilor şi/sau a colegilor.
(8) Se interzice personalului didactic să condiţioneze evaluarea elevilor sau calitatea prestaţiei didactice la clasă
de obţinerea oricărui tip de avantaje, de la elevi sau de la părinţii/aparţinătorii/reprezentanţii legali ai acestora.
Astfel de practici, dovedite, se sancţionează cu excluderea din învăţământ.
filme pe tematica violentei
Filme pe tematica violenţei în şcoală
Am adunat mai jos câteva titluri de film, cu o tematică asemănătoare, care mie mi-au plăcut foarte mult. Am căutat şi o mică prezentare pentru fiecare, pentru a vă putea face o imagine asupra lor.
,,Jurnalul străzii”
Regizorul Richard LaGravenese aduce în prim-plan proiectul „The Freedom Writer's Diaries: How a Teacher and 150 Teens Used Writing to Change Themselves and the World Around Them”, scris de profesoara Erin Gruwell, împreuna cu elevii ei. Ceea ce încep să scrie elevii „periculoşi”este o odisee împotriva ignoranţei, a neînţelegerii şi a forţelor negative din propriile vieţi, ce le va deschide ochii şi-i va învăţa să devină eroii propriilor vieţi.
,,Bang, bang, eşti mort”
“Copiii pot fi cei mai nemiloşi oameni. Incredibil de cruzi.”
Cuvinele elevului model Trevor Adams reflectã experienţa sa de la liceul Rivervale High.
El a fost victima unei agresiuni atât de traumatizante, încât a ameninţat cã va arunca în aer echipa de fotbal. Dar salvarea lui vine de la profesorul de teatru, domnul Duncan, (Tom Cavanagh, vedeta filmului de televiziune “Ed”).
El îi oferã lui Trevor rolul principal într-o piesã a şcolii, alãturi de minunata Jenny Dahlquist. Atât profesorul, cât şi viitoarea lui prietenã încearcã sã-l ajute sã menţinã drumul drept.
Dar piesa e în pericol. Povestea despre ucigaşi adolescenţi, combinatã cu trecutul plin
de probleme al lui Trevor îi face pe pãrinţi sã încerce sã interzicã piesa.
Dacã vor reuşi, Trevor s-ar putea sã nu se facã auzit niciodatã, iar asta ar putea declanşa
o adevãratã bombã umanã.
,,Minţi periculoase”
Louanne Johnson, profesoară şi fost infanterist marin, acceptă postul de profesor la liceul Est Palo Alto. Însă nu realizează că studentii pe care urmează să-i educe sunt foarte inteligenţi, dar cu probleme sociale. Are de ales între a se da bătută şi a le atrage atenţia elevilor săi pentru a-i ajuta să înveţe. Petrec împreună clipe frumoase, printre poezii şi muzică, până când unul dintre elevi este omorât. Atunci Louanne decide să renunţe la slujba ei de profesor, neştiind însă că elevii ei s-au ataşat atât de tare de ea încât nu o vor lăsa să plece cu una, cu două…
,,Cercul poeţilor dispăruţi”
La sfârşitul anilor ’50, într-o şcoală de elită din New England un profesor de literatură non-conformist (Robin Williams) îşi învaţă elevii să se abată de la litera cărţii şi să dea frâu liber pasiunilor.
La inceput timoraţi şi obişnuiţi să respecte regulile rigide care le ordonează viaţa la şcoală şi acasă, baieţii sunt reticenţi la cerinţele acestui profesor excentric care îi impinge să rupa din manuale paginile cu comentarii stupide sau să se urce pe bănci ca să priveasca viata din alt unghi...Încetul cu încetul se lasă însă seduşi de stilul şi învăţăturile lui (Trăieşte clipa! Trăieste ziua! Trăieste o viaţă extraordinară!), prinzând curaj să se exprime liber şi să îşi urmeze visurile. Una dintre pasiunile lor e desigur poezia şi astfel descoperă că profesorul lor, care în adolescenţă învăţase la aceeaşi şcoală, făcuse parte din Cercul poeţilor dispăruţi, un cenaclu misterios format din elevi îndrăzneţi, care se reuneau într-un fel de grotă din apropierea şcolii şi unde citeau poezie – a lor sau a marilor dispăruţi. Cu această legatură peste generaţii care îi apropie de profesor, băieţii capătă mai multă îndrăzneală, dar viaţa şi libertatea din afara orelor de literatura se dovedesc a nu fi chiar atât de uşor de cucerit. În urma neînţelegerilor cu un tată autoritar şi inflexibil, unul dintre băieţi se sinucide, iar profesorul e găsit ţap ispăşitor şi dat afară. Iar înainte ca vechea ordine şi disciplină să se reinstaureze la orele de literatură, baietii îşi iau un mut şi emoţionant la revedere de la profesorul pe care îl consideră pedepsit pe nedrept. Din această întâlnire, profesorul şi elevii rămân cu o lecţie de viaţă învăţată, dar şi cu o amintire tandră care îi va ajuta să-şi aline durerea pe care o aduce întotdeauna pierderea inocenţei.
,,Elefantul ”
Cineastul american Gus Van Sant, cu o operă eteroclită şi interesantă, face cu acest Elefant un film de artă inspirat dintr-un eveniment tragic. În ziua de 20 aprilie 1999, doi băieţi de la liceul Columbine, dintr-o suburbie a Denverului, au intrat în şcoală, cu genţi pline cu arme, şi au deschis focul. În masacru au murit 12 persoane. Băieţii au murit şi ei. Totul s-a petrecut foarte repede. O lume întreagă a rămas stupefiată. Gus Van Sant nu şi-a propus, cred, explicit să caute şi să găsească sursa răului. Nu a fost interesat de latura documentară. Nu a refăcut evenimentul pentru acest scop. Cred mai degrabă că, aşa cum făcea în precedentul său film Gerry, el a găsit în tragedia de la Columbine materia optimă pentru o explorarea a noţiunii de timp.
,,Dă mai departe”
Eugene Simonet (KEVIN SPACEY) este un profesor de studii sociale care nu se aşteaptã la o schimbare a clasei a şaptea din acest an faţã de cea din anul trecut. “Eugene are acelaşi discurs pentru elevii sãi în fiecare an, sperând, fãrã o certitudine, cã unul dintre ei îl va lua în serios”, spune Kevin Spacey. Un om ale cãrui cicatrici fizice scot în evidentã mult mai adâncile cicatrici emotionale, Simonet este cu toate acestea un profesor pasionat. “Îşi transferã speranţa cãtre elevii sãi, deoarece el nu mai are speranţe pentru propria persoanã. Din punct de vedere emoţional, el este la pãmânt”.
The History Boys
Într-o lume a rigidităţii şi a anumitelor rigori tipice englezeşti ( gen Cambridge sau Oxford ), ale răcelii dintre relaţiile omeneşti, studenţii Irwin si Darkin încearcă să-şi croiască o soartă potrivnică vieţii pe care şi-o doresc, pentru viitor. Cei doi studenţi, Irwin şi Darkin fac parte din aşa zisa clasa riguroasă de băieţi. Ei şi alţi băieţi îşi petrec timpul, asteptând să treacă nemilosul proces de admitere universitar, eveniment pe care-l împart cu colegii, şi chiar cu profesorii. Viaţa de student este frumoasă dar şi plină de urcusuri şi coborâşuri care pot deopotrivă salva /"îngropa" vieţi şi destine, conform funcţionării procesului educational, ale cărei cărări sunt uneori ciudate ca şi pentru cei doi prieteni, porniţi in acest timp într-o călătorie unde au parte de anumite surprize ...
LEON
O poveste emotionanta despre două personaje puţin probabile să trezească de la început simpatie: un ucigas plătit şi un copil problemă. Iată însă că, mulţumită regizorului Luc Beson, dar şi a actorilor Jean Reno şi Natalie Porman filmul tratează cu succes povestea unei prietenii între cei doi, şi întâmplările tragice care le vor schimba definitiv viaţa. Personajul negativ interpretat de Gary Oldman este unul din punctele forte ale filmului, recitalul actoricesc fiind unul de excepţie
Am adunat mai jos câteva titluri de film, cu o tematică asemănătoare, care mie mi-au plăcut foarte mult. Am căutat şi o mică prezentare pentru fiecare, pentru a vă putea face o imagine asupra lor.
,,Jurnalul străzii”
Regizorul Richard LaGravenese aduce în prim-plan proiectul „The Freedom Writer's Diaries: How a Teacher and 150 Teens Used Writing to Change Themselves and the World Around Them”, scris de profesoara Erin Gruwell, împreuna cu elevii ei. Ceea ce încep să scrie elevii „periculoşi”este o odisee împotriva ignoranţei, a neînţelegerii şi a forţelor negative din propriile vieţi, ce le va deschide ochii şi-i va învăţa să devină eroii propriilor vieţi.
,,Bang, bang, eşti mort”
“Copiii pot fi cei mai nemiloşi oameni. Incredibil de cruzi.”
Cuvinele elevului model Trevor Adams reflectã experienţa sa de la liceul Rivervale High.
El a fost victima unei agresiuni atât de traumatizante, încât a ameninţat cã va arunca în aer echipa de fotbal. Dar salvarea lui vine de la profesorul de teatru, domnul Duncan, (Tom Cavanagh, vedeta filmului de televiziune “Ed”).
El îi oferã lui Trevor rolul principal într-o piesã a şcolii, alãturi de minunata Jenny Dahlquist. Atât profesorul, cât şi viitoarea lui prietenã încearcã sã-l ajute sã menţinã drumul drept.
Dar piesa e în pericol. Povestea despre ucigaşi adolescenţi, combinatã cu trecutul plin
de probleme al lui Trevor îi face pe pãrinţi sã încerce sã interzicã piesa.
Dacã vor reuşi, Trevor s-ar putea sã nu se facã auzit niciodatã, iar asta ar putea declanşa
o adevãratã bombã umanã.
,,Minţi periculoase”
Louanne Johnson, profesoară şi fost infanterist marin, acceptă postul de profesor la liceul Est Palo Alto. Însă nu realizează că studentii pe care urmează să-i educe sunt foarte inteligenţi, dar cu probleme sociale. Are de ales între a se da bătută şi a le atrage atenţia elevilor săi pentru a-i ajuta să înveţe. Petrec împreună clipe frumoase, printre poezii şi muzică, până când unul dintre elevi este omorât. Atunci Louanne decide să renunţe la slujba ei de profesor, neştiind însă că elevii ei s-au ataşat atât de tare de ea încât nu o vor lăsa să plece cu una, cu două…
,,Cercul poeţilor dispăruţi”
La sfârşitul anilor ’50, într-o şcoală de elită din New England un profesor de literatură non-conformist (Robin Williams) îşi învaţă elevii să se abată de la litera cărţii şi să dea frâu liber pasiunilor.
La inceput timoraţi şi obişnuiţi să respecte regulile rigide care le ordonează viaţa la şcoală şi acasă, baieţii sunt reticenţi la cerinţele acestui profesor excentric care îi impinge să rupa din manuale paginile cu comentarii stupide sau să se urce pe bănci ca să priveasca viata din alt unghi...Încetul cu încetul se lasă însă seduşi de stilul şi învăţăturile lui (Trăieşte clipa! Trăieste ziua! Trăieste o viaţă extraordinară!), prinzând curaj să se exprime liber şi să îşi urmeze visurile. Una dintre pasiunile lor e desigur poezia şi astfel descoperă că profesorul lor, care în adolescenţă învăţase la aceeaşi şcoală, făcuse parte din Cercul poeţilor dispăruţi, un cenaclu misterios format din elevi îndrăzneţi, care se reuneau într-un fel de grotă din apropierea şcolii şi unde citeau poezie – a lor sau a marilor dispăruţi. Cu această legatură peste generaţii care îi apropie de profesor, băieţii capătă mai multă îndrăzneală, dar viaţa şi libertatea din afara orelor de literatura se dovedesc a nu fi chiar atât de uşor de cucerit. În urma neînţelegerilor cu un tată autoritar şi inflexibil, unul dintre băieţi se sinucide, iar profesorul e găsit ţap ispăşitor şi dat afară. Iar înainte ca vechea ordine şi disciplină să se reinstaureze la orele de literatură, baietii îşi iau un mut şi emoţionant la revedere de la profesorul pe care îl consideră pedepsit pe nedrept. Din această întâlnire, profesorul şi elevii rămân cu o lecţie de viaţă învăţată, dar şi cu o amintire tandră care îi va ajuta să-şi aline durerea pe care o aduce întotdeauna pierderea inocenţei.
,,Elefantul ”
Cineastul american Gus Van Sant, cu o operă eteroclită şi interesantă, face cu acest Elefant un film de artă inspirat dintr-un eveniment tragic. În ziua de 20 aprilie 1999, doi băieţi de la liceul Columbine, dintr-o suburbie a Denverului, au intrat în şcoală, cu genţi pline cu arme, şi au deschis focul. În masacru au murit 12 persoane. Băieţii au murit şi ei. Totul s-a petrecut foarte repede. O lume întreagă a rămas stupefiată. Gus Van Sant nu şi-a propus, cred, explicit să caute şi să găsească sursa răului. Nu a fost interesat de latura documentară. Nu a refăcut evenimentul pentru acest scop. Cred mai degrabă că, aşa cum făcea în precedentul său film Gerry, el a găsit în tragedia de la Columbine materia optimă pentru o explorarea a noţiunii de timp.
,,Dă mai departe”
Eugene Simonet (KEVIN SPACEY) este un profesor de studii sociale care nu se aşteaptã la o schimbare a clasei a şaptea din acest an faţã de cea din anul trecut. “Eugene are acelaşi discurs pentru elevii sãi în fiecare an, sperând, fãrã o certitudine, cã unul dintre ei îl va lua în serios”, spune Kevin Spacey. Un om ale cãrui cicatrici fizice scot în evidentã mult mai adâncile cicatrici emotionale, Simonet este cu toate acestea un profesor pasionat. “Îşi transferã speranţa cãtre elevii sãi, deoarece el nu mai are speranţe pentru propria persoanã. Din punct de vedere emoţional, el este la pãmânt”.
The History Boys
Într-o lume a rigidităţii şi a anumitelor rigori tipice englezeşti ( gen Cambridge sau Oxford ), ale răcelii dintre relaţiile omeneşti, studenţii Irwin si Darkin încearcă să-şi croiască o soartă potrivnică vieţii pe care şi-o doresc, pentru viitor. Cei doi studenţi, Irwin şi Darkin fac parte din aşa zisa clasa riguroasă de băieţi. Ei şi alţi băieţi îşi petrec timpul, asteptând să treacă nemilosul proces de admitere universitar, eveniment pe care-l împart cu colegii, şi chiar cu profesorii. Viaţa de student este frumoasă dar şi plină de urcusuri şi coborâşuri care pot deopotrivă salva /"îngropa" vieţi şi destine, conform funcţionării procesului educational, ale cărei cărări sunt uneori ciudate ca şi pentru cei doi prieteni, porniţi in acest timp într-o călătorie unde au parte de anumite surprize ...
LEON
O poveste emotionanta despre două personaje puţin probabile să trezească de la început simpatie: un ucigas plătit şi un copil problemă. Iată însă că, mulţumită regizorului Luc Beson, dar şi a actorilor Jean Reno şi Natalie Porman filmul tratează cu succes povestea unei prietenii între cei doi, şi întâmplările tragice care le vor schimba definitiv viaţa. Personajul negativ interpretat de Gary Oldman este unul din punctele forte ale filmului, recitalul actoricesc fiind unul de excepţie
Violenţa în şcoală şi în afara ei
1. De ce apare violenţa?
Mediul familial are o influenţa covârşitoare asupra dezvoltării copilului. El reprezintă spaţiul în care copilul învaţă cum să relaţioneze şi cum să se comporte. Prin învaţare observaţională, copilul adoptă comportamentele pe care părinţii sau cei apropiaţi le manifestă. Dacă bătaia este ceva obişnuit, atunci şi el va învaţa că în situaţii în care stresul este ridicat, o modalitate de a reacţiona o reprezintă tocmai violenţa.
Mediul social, prin apartenenţa la diverse grupuri poate să favorizeze apariţia şi manifestarea comportamentelor violente. Faptul ca un copil este agresat la ieşirea din şcoală de catre colegii mai mari îl va determina să apeleze la rândul său la violenţă pentru a-şi rezolva problemele.
Violenţa poate fi explicata şi din punct de vedere biologic. Influenţele hormonale işi spun cuvântul prin faptul că băieţii sunt mai agresivi decât fetele, iar influenţele bio-chimice, prin creşterea nivelului de cortisol din sânge (responsabil pentru apariţia reacţiei de stres), scăderea glicemiei sau un nivel ridicat de serotonină la nivel cerebral pot să ducă la manifestarea agresivităţii.
2. De ce am ales tema violenţei în şcoală şi în afara ei?
Şcoala este mediul social în care copiii şi tinerii îşi formează, dezvoltă şi desăvârsesc personalitatea / caracterul.
Şcoala ideală doreşte să formeze caractere pozitive, viitori adulţi responsabili, OAMENI..
Atunci când acest rol începe să pălească, când din ce în ce mai mulţi dintre elevi dovedesc comportamente violente, este un semnal pentru cadrele didactice, pentru părinţi şi pentru autoritatile locale.
Atunci noi, şcoala, familia şi autorităţile trebuie să conlucrăm pentru a preîntâmpina şi corecta aceste comportamente negative.
Impreuna pentru siguranta si sanatatea copiilor nostri !
3. Violenta scolara
Violenţa şcolară în ansamblul ei se manifestă prin urmatoarele tipuri de comportamente:
1. jigniri şi adresări nepotrivite către un alt copil: tachinare, hărţuire, injurături;
2. împingeri, lovituri, bruscări;
3. comportamente care se pedepsesc legal: violul, consumul sau comercializarea de droguri, vandalisme;
4. ofense aduse cadrelor didactice;
5. comportamente şcolare neadecvate precum: întârzierea la şcoală, chiulul, fumatul în şcoală etc.
4. Rolul scolii
Şcoala este un loc unde se realizează procesele de predare-învatare, dar este şi sediul formării unor valori, atitudini şi comportamente.
Primele relaţii sociale mai complexe se formează aici; primele modele de comportament şi conduită sunt învaţate de la profesori şi de la colegii de clasă.
Dezvoltarea afectivă, comportamentală, socială, dar şi dezvoltarea normelor şi a valorilor morale sunt influenţate şi modelate de experienţa pe care copiii o dobândesc din acest spaţiu de-a lungul anilor.
5. Rolul familiei
Familia este spatiul în care copilul învaţă cum să relaţioneze şi cum să se comporte.
Cum poţi să-ţi ajuţi copilul să nu cadă victima violenţei?
• Oferă-i încredere.
• Pastrează o relaţie deschisă de comunicare în care să-ţi poată spune despre momentele lui de slăbiciune şi experienţele jenante sau mai puţin plăcute prin care trece la şcoală.
• Ajuta-l să se simtă în siguranţă.
• Ascultă întrebările şi nemulţumirile lui pentru că numai aşa vei şti când ceva nu e în regulă.
• Oferă-i suport şi înţelegere.
Mediul familial are o influenţa covârşitoare asupra dezvoltării copilului. El reprezintă spaţiul în care copilul învaţă cum să relaţioneze şi cum să se comporte. Prin învaţare observaţională, copilul adoptă comportamentele pe care părinţii sau cei apropiaţi le manifestă. Dacă bătaia este ceva obişnuit, atunci şi el va învaţa că în situaţii în care stresul este ridicat, o modalitate de a reacţiona o reprezintă tocmai violenţa.
Mediul social, prin apartenenţa la diverse grupuri poate să favorizeze apariţia şi manifestarea comportamentelor violente. Faptul ca un copil este agresat la ieşirea din şcoală de catre colegii mai mari îl va determina să apeleze la rândul său la violenţă pentru a-şi rezolva problemele.
Violenţa poate fi explicata şi din punct de vedere biologic. Influenţele hormonale işi spun cuvântul prin faptul că băieţii sunt mai agresivi decât fetele, iar influenţele bio-chimice, prin creşterea nivelului de cortisol din sânge (responsabil pentru apariţia reacţiei de stres), scăderea glicemiei sau un nivel ridicat de serotonină la nivel cerebral pot să ducă la manifestarea agresivităţii.
2. De ce am ales tema violenţei în şcoală şi în afara ei?
Şcoala este mediul social în care copiii şi tinerii îşi formează, dezvoltă şi desăvârsesc personalitatea / caracterul.
Şcoala ideală doreşte să formeze caractere pozitive, viitori adulţi responsabili, OAMENI..
Atunci când acest rol începe să pălească, când din ce în ce mai mulţi dintre elevi dovedesc comportamente violente, este un semnal pentru cadrele didactice, pentru părinţi şi pentru autoritatile locale.
Atunci noi, şcoala, familia şi autorităţile trebuie să conlucrăm pentru a preîntâmpina şi corecta aceste comportamente negative.
Impreuna pentru siguranta si sanatatea copiilor nostri !
3. Violenta scolara
Violenţa şcolară în ansamblul ei se manifestă prin urmatoarele tipuri de comportamente:
1. jigniri şi adresări nepotrivite către un alt copil: tachinare, hărţuire, injurături;
2. împingeri, lovituri, bruscări;
3. comportamente care se pedepsesc legal: violul, consumul sau comercializarea de droguri, vandalisme;
4. ofense aduse cadrelor didactice;
5. comportamente şcolare neadecvate precum: întârzierea la şcoală, chiulul, fumatul în şcoală etc.
4. Rolul scolii
Şcoala este un loc unde se realizează procesele de predare-învatare, dar este şi sediul formării unor valori, atitudini şi comportamente.
Primele relaţii sociale mai complexe se formează aici; primele modele de comportament şi conduită sunt învaţate de la profesori şi de la colegii de clasă.
Dezvoltarea afectivă, comportamentală, socială, dar şi dezvoltarea normelor şi a valorilor morale sunt influenţate şi modelate de experienţa pe care copiii o dobândesc din acest spaţiu de-a lungul anilor.
5. Rolul familiei
Familia este spatiul în care copilul învaţă cum să relaţioneze şi cum să se comporte.
Cum poţi să-ţi ajuţi copilul să nu cadă victima violenţei?
• Oferă-i încredere.
• Pastrează o relaţie deschisă de comunicare în care să-ţi poată spune despre momentele lui de slăbiciune şi experienţele jenante sau mai puţin plăcute prin care trece la şcoală.
• Ajuta-l să se simtă în siguranţă.
• Ascultă întrebările şi nemulţumirile lui pentru că numai aşa vei şti când ceva nu e în regulă.
• Oferă-i suport şi înţelegere.
PERCEPEREA VIOLENŢEI MASS-MEDIA DE CĂTRE PĂRINŢI ŞI PROFESORI.
Părinţii şi profesorii se află cel mai mult în prejma copiilor şi, pentru a afla părerea lor în legătură cu problema violenţei, am efectuat câteva interviuri explorative. Primul lucru ce a putut fi remarcat a fost că foarte mulţi dintre ei îşi puneau pentru prima dată problema existenţei violenţei TV, a efectelor ei şi a posibilităţilor de înlăturare a influenţei nocive pe care o are asupra copiilor. Puşi să definească această latură a violenţei cu care copiii se confruntă zilnic, deşi majoritatea au fost de acord cu faptul că ea există, au mărturisit că se gândesc pentru prima dată la acest lucru şi că le este foarte greu să spună exact ce reprezintă ea. Majoritatea părinţilor au identificat violenţa mass media în principal cu violenţa difuzată la televizor, reprezentată în primul rând de filmele cu arte marţiale sau comando, de acţiune, pornografice, cu scene de război şi de asemenea de emisiunile de ştiri care, căutând senzaţionalul, prezintă realitatea de multe ori deformat, exagerând evenimentele pentru a atrage o audienţă cât mai mare, arătând scene sângeroase cu bătăi, violuri, crime. Aceasta deoarece impactul vizionării unor emisiuni violente este mai mare decât audierea unor emisiuni radio sau citirea unor articole din ziare cu conţinut violent.
Profesorii adaugă la această tipologizare violenţa verbală şi ceea ce s-ar putea numi “violenţă statică”, adică imagini ce agresează ochiul: expunerea unor părţi ale corpului maltratate, sângerânde care creează aversiune şi care au un impact tot atât de mare asupra copiilor ca şi cele de mai sus. Şi părinţii şi profesorii sunt de acord că aceste filme şi emisiuni au o priză foarte mare la copii, deoarece ei nu au încă formată capacitarea de a discerne între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Televiziunea le oferă nişte modele de comportament pe care ei le adoptă foarte uşor, eroii preferaţi fiind cei din categoria luptătorilor justiţiari, care îşi folosesc forţa şi îndemânarea în luptă pentru a-i ajuta pe cei din jur. Ei văd acest tip de comportament răsplătit de recunoştinţa celor din jur şi tind să-l imite, deoarece se aşteaptă ca în acest mod să fie admiraţi de colegi pentru curajul, forţa şi îndemânarea lor.
Pe lângă violenţa mass-media, copiii se confruntă şi cu violenţa prezentă în mediul lor familial, în mediul în care cresc şi în cercul lor de prieteni. Părinţii sunt mult mai subiectivi în aprecierea gradului în care copiii vin în contact cu violenţa, considerând că dacă ei le interzic copiilor anumite filme sau emisiuni şi să se joace cu copiii pe care ei îi consideră “prost-crescuţi”, aceştia nu au de unde să înveţe să se bată şi să vorbească urât. Sunt influenţaţi mai mult de aparenţe decât profesorii, crezând cu tărie că dacă acasă copiii se poartă frumos, la fel vor face şi la şcoală sau la joacă. Se observă o tendinţă de a culpabiliza numai persoane necunoscute şi de a afirma că proprii copii nu se vor comporta niciodată violent, deoarece nu au de unde să înveţe acest lucru (trebuie însă menţionat faptul că o mare parte a copiilor vizionează filme cu prietenii când părinţii – ai lor sau ai prietenilor- nu sunt acasă).
Profesorii sunt mult mai conştienţi de tendinţa de agresivitate a copiilor, poate datorită faptului că aceştia, aflându-se în colectivitate, se manifestă mult mai liber. Ei sunt îngrijoraţi de tendinţa de emancipare a tinerilor care renunţă la lectură sau activităţi şcolare în favoarea distracţiilor, mersului la discotecă sau în baruri. Sunt de părere că acest mediu în care tinerii se învârt nu poate avea decât o influenţă nefastă asupra lor. Ei încep să bea şi să fumeze încă din clasele mici, iar consumul de alcool nu poate avea decât influenţe negative asupra comportamentului lor. Totuşi, ei sunt de acord cu faptul că rolul hotărâtor în educaţia copiilor revine părinţilor şi atenţiei pe care ei o acordă creşterii lor, iar caracterul violent sau nonviolent al acestora depinde de sistemul de valori care le este imprimat de mici. Majoritatea părinţilor şi profesorilor sunt de acord că după 1989, odată cu democratizarea societăţii, cantitatea de violenţă a crescut, pe de o parte, datorită libertăţii greşit înţelese şi a problemelor materiale ale oamenilor, iar pe de altă parte, datorită libertăţii de exprimare liberă a televiziunii care a început să difuzeze programe fără nici un control extern.
Din primul punct de vedere, se poate vorbi de o trecere tot mai accentuată a societăţii spre individualism, egocentrism, în care oamenii sunt preocupaţi doar de bani, nemaiavând timp pentru problemele celor din jur, în cele mai multe cazuri scăzând chiar şi timpul afectat propriilor copii. Totodată apar invidia şi ranchiuna între oameni, care tind să nu mai fie la fel de deschişi ca altădată, iar copiii nu pot rămâne insensibili la aceste schimbări, învăţând şi ei ce înseamnă invidia şi ura.
Din punct de vedere al dezvoltării televiziunii, profesorii sunt îngrijoraţi în primul rând de creşterea timpului afectat de către părinţi vizionării programelor TV, în detrimentul timpului petrecut cu proprii copii, pentru a-i ajuta la lecţii sau a se juca cu ei. Deci copiii sunt tot mai puţin supravegheaţi de către părinţi, acest lucru traducându-se în deteriorarea comportamentului, în scăderea timpului afectat învăţării şi prin urmare prin scăderea nivelului de cultură generală al tinerilor. Dar îi preocupă şi timpul petrecut de copii în faţa televizorului, care după părerea lor este prea îndelungat şi e în majoritate timp pierdut, deoarece vizionarea TV nu poate însemna nici măcar relaxare. Ei nu contestă faptul că televizorul poate fi şi o sursă de cultură, însă într-o măsură infinit mai mică decât lectura de carte sau alte activităţi culturale, activităţi ce pierd tot mai mult teren în faţa televizorului.
Putem considera mai degrabă televiziunea ca o sursă de violenţă, din care atât tinerii cât şi adulţii învaţă să fie agresivi, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de nivelul de cultură şi de sistemul de valori al fiecăruia. Deci, într-o lume ce tinde să devină tot mai violentă, copiii nu pot să rămână neafectaţi de această schimbare, învăţând din jurul lor să se comporte agresiv, violent, atât din punct de vedere verbal cât şi fizic. Şi acest lucru nu se întâmplă neapărat numai din cauza televiziunii. Copiii se confruntă zilnic cu părinţi mult mai puţin răbdători, cu colegi de joacă şi de şcoală mai emancipaţi, mai agresivi, care vorbesc urât, şi atunci, inevitabil, învaţă să se comporte şi ei violent.
Violenţa prezentată în mass-media influenţează copiii într-un mod mai special, oferindu-le modele de comportament pe care ei le adoptă cu foarte mare uşurinţă. Un număr mare de copii încearcă să se identifice cu eroul preferat, care, de cele mai multe ori, are o natură violentă. Depinde de educaţia copiilor dacă ceea ce văd pe ecran se traduce în fapte violente propriu-zise (bătăi, injurii etc.) sau numai în jocuri nevinovate cu tentă violentă. Cu toate acestea, nici părinţii , nici profesorii nu sunt de acord cu faptul că ar trebui interzise unele filme sau emisiuni. Ei cred mai degrabă că părinţilor le revine rolul de a selecta programele pe care copiii urmează să le vizioneze. Şi acest lucru trebuie să se întâmple până la vârsta la care copiii încep să discearnă între bine şi rău (16-18 ani – părerea profesorilor). Deşi, şi acest lucru poate avea un efect negativ: lucrul interzis devine mult mai dorit şi copiii sunt în stare de orice pentru a-şi satisface curiozitatea. Ar trebui de asemenea adoptate nişte legi prin care să se interzică emisiunile violente sau obscene în orele în care de obicei copiii se află în faţa televizorului. Sau cel puţin ar trebui transmise semnale de avertizare înainte de emisiunile ce au un asemenea conţinut, pentru a-i avertiza pe părinţi. O selecţie ar putea fi făcută şi la nivelul reţelelor de televiziune, de către cei care sunt responsabili cu alcătuirea grilei de programe. Ar trebui să nu fie difuzate programele cu un conţinut prea violent decât la ore în care copiii nu au de obicei acces la televizor (noaptea târziu). Majoritatea celor chestionaţi sunt de părere că violenţa, în cel mai bun caz, poate fi ignorată de copii, şi asta numai dacă ei au primit o educaţie corespunzătoare în acest sens. Părinţii trebuie să le explice efectele negative ale violenţei şi faptul că adoptarea unui comportament violent nu conduce către admiraţia colegilor şi a prietenilor. În cel mai rău caz, vizionarea de violenţă conduce către un comportament agresiv, atât verbal cât şi fizic, adoptat la şcoală, acasă, în cercul de prieteni. Copiii nu au încă bine structurat un sistem de valori după care să se ghideze şi astfel nu pot să aleagă între un comportament normal pentru vârsta lor şi unul violent. Ei sunt de cele mai multe ori tentaţi să aleagă comportamentul violent, deoarece li se pare că în acest fel sunt mai interesanţi, şi câştigă mai uşor admiraţia celor din jur.
În concluzie, şi părinţii şi profesorii sunt de părere că într-o societate care devine tot mai violentă şi mai egocentristă şi în care televiziunea ocupă un loc central în preocupările oamenilor, copiii nu mai au de unde să înveţe să fie buni şi generoşi decât dacă au în preajmă părinţi şi profesori preocupaţi de educaţia lor, de felul în care se poartă şi gândesc. Lor le revine importantul rol de a-i învăţa să facă distincţia între ce este bun şi ce este rău, între care este comportamentul ce trebuie adoptat şi care nu.
Profesorii adaugă la această tipologizare violenţa verbală şi ceea ce s-ar putea numi “violenţă statică”, adică imagini ce agresează ochiul: expunerea unor părţi ale corpului maltratate, sângerânde care creează aversiune şi care au un impact tot atât de mare asupra copiilor ca şi cele de mai sus. Şi părinţii şi profesorii sunt de acord că aceste filme şi emisiuni au o priză foarte mare la copii, deoarece ei nu au încă formată capacitarea de a discerne între ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Televiziunea le oferă nişte modele de comportament pe care ei le adoptă foarte uşor, eroii preferaţi fiind cei din categoria luptătorilor justiţiari, care îşi folosesc forţa şi îndemânarea în luptă pentru a-i ajuta pe cei din jur. Ei văd acest tip de comportament răsplătit de recunoştinţa celor din jur şi tind să-l imite, deoarece se aşteaptă ca în acest mod să fie admiraţi de colegi pentru curajul, forţa şi îndemânarea lor.
Pe lângă violenţa mass-media, copiii se confruntă şi cu violenţa prezentă în mediul lor familial, în mediul în care cresc şi în cercul lor de prieteni. Părinţii sunt mult mai subiectivi în aprecierea gradului în care copiii vin în contact cu violenţa, considerând că dacă ei le interzic copiilor anumite filme sau emisiuni şi să se joace cu copiii pe care ei îi consideră “prost-crescuţi”, aceştia nu au de unde să înveţe să se bată şi să vorbească urât. Sunt influenţaţi mai mult de aparenţe decât profesorii, crezând cu tărie că dacă acasă copiii se poartă frumos, la fel vor face şi la şcoală sau la joacă. Se observă o tendinţă de a culpabiliza numai persoane necunoscute şi de a afirma că proprii copii nu se vor comporta niciodată violent, deoarece nu au de unde să înveţe acest lucru (trebuie însă menţionat faptul că o mare parte a copiilor vizionează filme cu prietenii când părinţii – ai lor sau ai prietenilor- nu sunt acasă).
Profesorii sunt mult mai conştienţi de tendinţa de agresivitate a copiilor, poate datorită faptului că aceştia, aflându-se în colectivitate, se manifestă mult mai liber. Ei sunt îngrijoraţi de tendinţa de emancipare a tinerilor care renunţă la lectură sau activităţi şcolare în favoarea distracţiilor, mersului la discotecă sau în baruri. Sunt de părere că acest mediu în care tinerii se învârt nu poate avea decât o influenţă nefastă asupra lor. Ei încep să bea şi să fumeze încă din clasele mici, iar consumul de alcool nu poate avea decât influenţe negative asupra comportamentului lor. Totuşi, ei sunt de acord cu faptul că rolul hotărâtor în educaţia copiilor revine părinţilor şi atenţiei pe care ei o acordă creşterii lor, iar caracterul violent sau nonviolent al acestora depinde de sistemul de valori care le este imprimat de mici. Majoritatea părinţilor şi profesorilor sunt de acord că după 1989, odată cu democratizarea societăţii, cantitatea de violenţă a crescut, pe de o parte, datorită libertăţii greşit înţelese şi a problemelor materiale ale oamenilor, iar pe de altă parte, datorită libertăţii de exprimare liberă a televiziunii care a început să difuzeze programe fără nici un control extern.
Din primul punct de vedere, se poate vorbi de o trecere tot mai accentuată a societăţii spre individualism, egocentrism, în care oamenii sunt preocupaţi doar de bani, nemaiavând timp pentru problemele celor din jur, în cele mai multe cazuri scăzând chiar şi timpul afectat propriilor copii. Totodată apar invidia şi ranchiuna între oameni, care tind să nu mai fie la fel de deschişi ca altădată, iar copiii nu pot rămâne insensibili la aceste schimbări, învăţând şi ei ce înseamnă invidia şi ura.
Din punct de vedere al dezvoltării televiziunii, profesorii sunt îngrijoraţi în primul rând de creşterea timpului afectat de către părinţi vizionării programelor TV, în detrimentul timpului petrecut cu proprii copii, pentru a-i ajuta la lecţii sau a se juca cu ei. Deci copiii sunt tot mai puţin supravegheaţi de către părinţi, acest lucru traducându-se în deteriorarea comportamentului, în scăderea timpului afectat învăţării şi prin urmare prin scăderea nivelului de cultură generală al tinerilor. Dar îi preocupă şi timpul petrecut de copii în faţa televizorului, care după părerea lor este prea îndelungat şi e în majoritate timp pierdut, deoarece vizionarea TV nu poate însemna nici măcar relaxare. Ei nu contestă faptul că televizorul poate fi şi o sursă de cultură, însă într-o măsură infinit mai mică decât lectura de carte sau alte activităţi culturale, activităţi ce pierd tot mai mult teren în faţa televizorului.
Putem considera mai degrabă televiziunea ca o sursă de violenţă, din care atât tinerii cât şi adulţii învaţă să fie agresivi, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de nivelul de cultură şi de sistemul de valori al fiecăruia. Deci, într-o lume ce tinde să devină tot mai violentă, copiii nu pot să rămână neafectaţi de această schimbare, învăţând din jurul lor să se comporte agresiv, violent, atât din punct de vedere verbal cât şi fizic. Şi acest lucru nu se întâmplă neapărat numai din cauza televiziunii. Copiii se confruntă zilnic cu părinţi mult mai puţin răbdători, cu colegi de joacă şi de şcoală mai emancipaţi, mai agresivi, care vorbesc urât, şi atunci, inevitabil, învaţă să se comporte şi ei violent.
Violenţa prezentată în mass-media influenţează copiii într-un mod mai special, oferindu-le modele de comportament pe care ei le adoptă cu foarte mare uşurinţă. Un număr mare de copii încearcă să se identifice cu eroul preferat, care, de cele mai multe ori, are o natură violentă. Depinde de educaţia copiilor dacă ceea ce văd pe ecran se traduce în fapte violente propriu-zise (bătăi, injurii etc.) sau numai în jocuri nevinovate cu tentă violentă. Cu toate acestea, nici părinţii , nici profesorii nu sunt de acord cu faptul că ar trebui interzise unele filme sau emisiuni. Ei cred mai degrabă că părinţilor le revine rolul de a selecta programele pe care copiii urmează să le vizioneze. Şi acest lucru trebuie să se întâmple până la vârsta la care copiii încep să discearnă între bine şi rău (16-18 ani – părerea profesorilor). Deşi, şi acest lucru poate avea un efect negativ: lucrul interzis devine mult mai dorit şi copiii sunt în stare de orice pentru a-şi satisface curiozitatea. Ar trebui de asemenea adoptate nişte legi prin care să se interzică emisiunile violente sau obscene în orele în care de obicei copiii se află în faţa televizorului. Sau cel puţin ar trebui transmise semnale de avertizare înainte de emisiunile ce au un asemenea conţinut, pentru a-i avertiza pe părinţi. O selecţie ar putea fi făcută şi la nivelul reţelelor de televiziune, de către cei care sunt responsabili cu alcătuirea grilei de programe. Ar trebui să nu fie difuzate programele cu un conţinut prea violent decât la ore în care copiii nu au de obicei acces la televizor (noaptea târziu). Majoritatea celor chestionaţi sunt de părere că violenţa, în cel mai bun caz, poate fi ignorată de copii, şi asta numai dacă ei au primit o educaţie corespunzătoare în acest sens. Părinţii trebuie să le explice efectele negative ale violenţei şi faptul că adoptarea unui comportament violent nu conduce către admiraţia colegilor şi a prietenilor. În cel mai rău caz, vizionarea de violenţă conduce către un comportament agresiv, atât verbal cât şi fizic, adoptat la şcoală, acasă, în cercul de prieteni. Copiii nu au încă bine structurat un sistem de valori după care să se ghideze şi astfel nu pot să aleagă între un comportament normal pentru vârsta lor şi unul violent. Ei sunt de cele mai multe ori tentaţi să aleagă comportamentul violent, deoarece li se pare că în acest fel sunt mai interesanţi, şi câştigă mai uşor admiraţia celor din jur.
În concluzie, şi părinţii şi profesorii sunt de părere că într-o societate care devine tot mai violentă şi mai egocentristă şi în care televiziunea ocupă un loc central în preocupările oamenilor, copiii nu mai au de unde să înveţe să fie buni şi generoşi decât dacă au în preajmă părinţi şi profesori preocupaţi de educaţia lor, de felul în care se poartă şi gândesc. Lor le revine importantul rol de a-i învăţa să facă distincţia între ce este bun şi ce este rău, între care este comportamentul ce trebuie adoptat şi care nu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)